Se-nvarte roata vremii incet ca roata morii Si ce-au vrut de la tine, poete, impostorii? Au patimile tale nu sunt de scumpa tara? Nu au poetii voie sa planga si sa moara? Au harul sfant, au darul e scos din slujba gliei? Au nu mai crede omul in taina poeziei? Au adevarul este un altul nu stiu care si nu acel pe care il stie fiecare? Sunt paznici impostorii o noua ciocoime. Se inteleg prin gesturi, prin icnete ca mimii. Ei lupta-lupta-lupta eroic! Ei transpira. Ei obosesc. Respira din greu, insa respira. Ei musca din hartie cu dintii ca din paine. Ei tremura cu gandul la ziua cea de maine. Ei vad in fata umbre ce li se par bizare. Ei pun in dreptul nostru tot semne de-ntrebare. Ca un calau e unul, iar altul ca un gade. Si gadele, de plange, calaul strasnic rade. Tu, numai tu, poete, esti vinovat de toate. Esti vinovat ca spicul nu da inalte roade, esti vinovat ca marul e viermenos si cade, esti vinovat ca porcul nu se ingrasa, scade, esti vinovat ca ploua cu ploaie dusmanoasa, esti vinovat minciuna ca sta in cap de masa. Esti vinovat, poete! Fii bun si recunoaste! De nu vei recunoaste primejdia te paste. Fiindca impostorii au pumnul greu ca maiul. Lovesc de sus si-ti piere pe totdeauna graiul. Ei stiu sa fie cranceni. Ei nu au ce alege. Ei sunt intotdeauna aparatori de lege. Da, da, asa-i, de lege! un glas din ceruri tuna. Iar legea noastra este prea buna, mult prea buna. O, tempora! O, mores! Dar inima e una si bate-bate-bate, si bate ca nebuna, Si vrei-nu-vrei te duce in alta parte gandul: trec anii, viata trece, ca maine-ti vine randul Aveai un crez odata, il ai si-acum? De unde! O teama ca o vama incepe-a te patrunde Si te intrebi ca omul: au n-ar fi mai la cale si mai cu chibzuinta s-o lasi ceva mai moale? Se schimba impostorii: devin amici, te-aplaud, te laud pe-ntrecute, in cor sonor te laud, iti fac un loc la masa prezidiului, mare, te mai inainteaza la premiul cutare Ajungi astfel si membru la vreo academie! Din cand in cand, fireste, iti vine a mai scrie si stai inchis in casa cu-n clit de foi pe masa. Ce ganduri te framanta? Ce pacoste te-apasa? Poete, ce-i cu tine? Pe cine vinzi? Si oare nu crezi ca vei raspunde candva pentru tradare? Sunt toate trecatoare in asta lume, unul cuvantul este vesnic, sa tragi in el cu tunul! Intoarce-te, Poete, la neam si la durere, la graiul tau cel dulce ca fagurul de miere, fii Sanho, Don Quijote, fii Vesnic luptatorul! Cine isi vinde graiul isi vinde si poporul! In hau de cabinete (nimicnicia vietii!) mai stau, ah, din pacate si azi analfabetii Tu nu-i lua in seama, tu spune adevarul, cu versuri plangi, cum plange cu mere coapte marul, tu fii mereu ostasul ce are moartea-n fata, invata de la dansul, murind, ce-nseamna viata! Si nu uita, ca noaptea, oricat ar sta la panda, tot Soarele cel Mare rasare cu izbanda