În patruzeci şi şase, În patruzeci şi şapte Fărâma cea de pâine Şi stropul cel de lapte Se măsurau cu viaţa. Ce însemna o viaţă? Era cusută viaţa Cu aţă. Da, cu aţă! Rănit barbar, pământul Gemea în pat de piatră. Îl îngrijea ostaşul Cel reîntors la vatră. Dar nu avea ostaşul. O mână şi c-o mână Abia scotea căldarea Cu apă din fântâna. Părea de câlţ văzduhul Şi-l respirai cu teamă. Batea în ceruri, crâncen, Un clopot de aramă, Şi cerurile, toate, Se revărsau cu ură Peste nadejdea noastră, S-o stingă-n bătătură. Uitat pe hat, la umbră, Crăpa deşert burluiul, Din oul cel de şarpe Ieşea-ntr-o noapte puiul; Nu mai trecea la vale - Fierbea-ntre maluri râul. Au cum era să crească Şi să rodească grâul? În sat dar şi la stână, Turbau pe-un capăt câinii. Cu parul, cu dârjaua Îi omorau stăpânii. În ochii lor de sticlă Înmărmurea abisul - Au cum era copilul, Plângând să-nveţe scrisul? Venea lângă măicuţa Un glas de rugăciune, Ca pe un dor măicuţa La piept să mi-l adune, Să-l mângâie pe creştet, Pe frunte să-l sărute - Uscată palma mamei, Pleoapele căzute. - Vreau să mănânc, maicuţă! - Taci, mamii ... - Dar ma doare! - Aici? - Aici, maicuţă. - Te doare cât de tare? - Mă doare tare-tare ... - Tu rabdă, ca soldatul ... - Nu pot răbda, măicuţă ... - Atunci adormi, - băiatu ... - - Vreau să mănânc, măicuţă! - Aşteaptă, puişoru ... - Dar tata când se-ntoarce? - Să vândă-ntai covorul ... - Şi-o să ne-aducă pâine? - O pâine mare-mare! - Ca luna? - Ca aluna, dar ca o sărbătoare! În loc de pâine tata Se intorcea acasă Cu-o mână de grăunţe. O rasturna pe masă - Ah, ce mai bucurie În fapt târziu de seară! A doua zi agentul fiscal Urma s-apară ... Era de datorie Sa ne-achitam cu statul. Din mâna de grăunţe Ne rămânea oftatul. Un alt covor în casă Nu mai aveam. Urzică Şi lobodă, şi troscot Păşteam la o adică. În mahala vecinii Nu o duceau mai bine. Murea un moş, un bade Sau un copil ca mine, Murea o mătuşică, Murea o fată mare - Eu n-am gustat coliva La nici o-nmormântare. - 2 - Mă-ntorc din vârf de vreme Să-mi văd copilăria. Peniţa moi în lacrimi Şi scriu cu ea hârtia. De ce savantul spune Că-i altul adevărul? Cad luminoase brume, Încărunţindu-mi părul. Savantul răsfoieşte Încrâncenat arhive. Scoate fidel din ele Tot fapte subversive. În puduri şi în tone Măsoară ajutorul Şi tună: "E minciună! N-a flămânzit poporul!" Aşa-i când ai la mână, De-a gata documentul! Ai luminat trecutul, Vei lumina prezentul ... Dar eu mă-ntreb ca omul, Mă-ntreb ca fiecare: "Au el savantul, mamă, Surori şi fraţi nu are?" Ci dacă n-are - n-are! Atunci eu cred ce scrie - Hârtia rabdă toate, Fiindcă e hârtie. Iar dacă are - oare Nu-l duce-acasă dorul, Ca rudele să-i spună Prin ce-a trecut poporul? Acuză nu poetul. Memoria acuză. Acuză pe fricoşii Cu suflet de meduză, Ce tremurau în scaun Cum tremurau pigmeii Şi nu băteau alarma, Să se îndure zeii. Păcat ar fi să zicem Că fraţii de departe N-au fost cu noi de-o lege - Ei ne-au scăpat de moarte! N-au fost cu noi de-o lege Doar fraţii de alături, Când s-au grăbit să facă Din tot mălaiul mături. Minciuna nu-i acolo, Unde savantu-o vede. Memoria nu minte Şi timpul e s-o credem, Să-i facem loc la masa Cu tomuri înţelepte - Să spunem, dacă spunem, Doar adevăruri drepte. În patruzeci şi şase, În patruzeci şi şapte Fărâma cea de pâine Şi stropul cel de lapte Se măsurau cu viaţa. Ce însemna o viaţă? Istoria nu poate Sa fie-o precupeaţă! - 3 - Doare, mă doare, măicuţă istorie, Neadevarul prin care trecum. Îngerii roşii se smulg din memorie Şi rătăcesc prin aici şi acum. Roşii aripile bat ca aripile, Aerul roşu rănind în amurg. Sângeră stelele, sângeră clipele Şi sângerânde cu arşiţă curg. Grele au fost ale noastre păcatele. Câte morminte în lut am săpat? Îngerii roşii împurpură satele, Toate crescute din dor şi oftat. Coapte, se scutură frunzele ramului. Într-o lumină au cum sa le-adun? Dorul o fi ca o jale a neamului, Ca un destin ce ne este comun. Zeule, tu, peste toate mai marele, Zeu rămâneai, de-te-ai fi îndurat. Cine-i nebunul ce blestemă soarele? Soarele nu poate fi blestemat! De undeva - auziţi? - de pe măgura Cea care urcă aproape de cer, Iarăşi şi iarăşi, când noaptea-i ca păcura, Îngerii roşii credinţă ne cer. Să coborâm măcar astăzi din glorie Şi, omeneşte, ca la un priveghi, Să o rugăm pe măicuţa istorie, Ca să ne ierte greşelile vechi.