În patruzeci şi şase,
În patruzeci şi şapte
Fărâma cea de pâine
Şi stropul cel de lapte
Se măsurau cu viaţa.
Ce însemna o viaţă?
Era cusută viaţa
Cu aţă. Da, cu aţă!
Rănit barbar, pământul
Gemea în pat de piatră.
Îl îngrijea ostaşul
Cel reîntors la vatră.
Dar nu avea ostaşul.
O mână şi c-o mână
Abia scotea căldarea
Cu apă din fântâna.
Părea de câlţ văzduhul
Şi-l respirai cu teamă.
Batea în ceruri, crâncen,
Un clopot de aramă,
Şi cerurile, toate,
Se revărsau cu ură
Peste nadejdea noastră,
S-o stingă-n bătătură.
Uitat pe hat, la umbră,
Crăpa deşert burluiul,
Din oul cel de şarpe
Ieşea-ntr-o noapte puiul;
Nu mai trecea la vale -
Fierbea-ntre maluri râul.
Au cum era să crească
Şi să rodească grâul?
În sat dar şi la stână,
Turbau pe-un capăt câinii.
Cu parul, cu dârjaua
Îi omorau stăpânii.
În ochii lor de sticlă
Înmărmurea abisul -
Au cum era copilul,
Plângând să-nveţe scrisul?
Venea lângă măicuţa
Un glas de rugăciune,
Ca pe un dor măicuţa
La piept să mi-l adune,
Să-l mângâie pe creştet,
Pe frunte să-l sărute -
Uscată palma mamei,
Pleoapele căzute.
- Vreau să mănânc, maicuţă!
- Taci, mamii...
- Dar ma doare!
- Aici?
- Aici, maicuţă.
- Te doare cât de tare?
- Mă doare tare-tare
- Tu rabdă, ca soldatul
- Nu pot răbda, măicuţă
- Atunci adormi - băiatu...
- Vreau să mănânc, măicuţă!
- Aşteaptă, puişoru
- Dar tata când se-ntoarce?
- Să vândă-ntai covorul...
- Şi-o să ne-aducă pâine?
- O pâine mare-mare!
- Ca luna?
- Ca aluna, dar ca o sărbătoare!
În loc de pâine tata
Se intorcea acasă
Cu-o mână de grăunţe.
O rasturna pe masă -
Ah, ce mai bucurie
În fapt târziu de seară!
A doua zi agentul fiscal
Urma s-apară...
Era de datorie
Sa ne-achitam cu statul.
Din mâna de grăunţe
Ne rămânea oftatul.
Un alt covor în casă
Nu mai aveam. Urzică
Şi lobodă, şi troscot
Păşteam la o adică.
În mahala vecinii
Nu o duceau mai bine.
Murea un moş, un bade
Sau un copil ca mine,
Murea o mătuşică,
Murea o fată mare -
Eu n-am gustat colivă
La nici o-nmormântare.
- 2 -
Mă-ntorc din vârf de vreme
Să-mi văd copilăria.
Peniţa moi în lacrimi
Şi scriu cu ea hârtia.
De ce savantul spune
Că-i altul adevărul?
Cad luminoase brume,
Încărunţindu-mi părul.
Savantul răsfoieşte
Încrâncenat arhive.
Scoate fidel din ele
Tot fapte subversive.
În puduri şi în tone
Măsoară ajutorul
Şi tună: "E minciună!
N-a flămânzit poporul!"
Aşa-i când ai la mână,
De-a gata documentul!
Ai luminat trecutul,
Vei lumina prezentul.
Dar eu mă-ntreb ca omul,
Mă-ntreb ca fiecare:
"Au el savantul, mamă,
Surori şi fraţi nu are?"
Ci dacă n-are - n-are!
Atunci eu cred ce scrie -
Hârtia rabdă toate,
Fiindcă e hârtie.
Iar dacă are - oare
Nu-l duce-acasă dorul,
Ca rudele să-i spună
Prin ce-a trecut poporul?
Acuză nu poetul.
Memoria acuză.
Acuză pe fricoşii
Cu suflet de meduză,
Ce tremurau în scaun
Cum tremurau pigmeii
Şi nu băteau alarma,
Să se îndure zeii.
Păcat ar fi să zicem
Că fraţii de departe
N-au fost cu noi de-o lege -
Ei ne-au scăpat de moarte!
N-au fost cu noi de-o lege
Doar fraţii de alături,
Când s-au grăbit să facă
Din tot mălaiul mături.
Minciuna nu-i acolo,
Unde savantu-o vede.
Memoria nu minte
Şi timpul e s-o credem,
Să-i facem loc la masa
Cu tomuri înţelepte -
Să spunem, dacă spunem,
Doar adevăruri drepte.
În patruzeci şi şase,
În patruzeci şi şapte
Fărâma cea de pâine
Şi stropul cel de lapte
Se măsurau cu viaţa.
Ce însemna o viaţă?
Istoria nu poate
Sa fie-o precupeaţă!
- 3 -
Doare, mă doare, măicuţă istorie,
Neadevarul prin care trecum.
Îngerii roşii se smulg din memorie
Şi rătăcesc prin aici şi acum.
Roşii aripile bat ca aripile,
Aerul roşu rănind în amurg.
Sângeră stelele, sângeră clipele
Şi sângerânde cu arşiţă curg.
Grele au fost ale noastre păcatele.
Câte morminte în lut am săpat?
Îngerii roşii împurpură satele,
Toate crescute din dor şi oftat.
Coapte, se scutură frunzele ramului.
Într-o lumină au cum sa le-adun?
Dorul o fi ca o jale a neamului,
Ca un destin ce ne este comun.
Zeule, tu, peste toate mai marele,
Zeu rămâneai, de te-ai fi îndurat.
Cine-i nebunul ce blestemă soarele?
Soarele nu poate fi blestemat!
De undeva - auziţi? de pe măgura
Cea care urcă aproape de cer,
Iarăşi şi iarăşi, când noaptea-i ca păcura,
Îngerii roşii credinţă ne cer.
Să coborâm măcar astăzi din glorie
Şi, omeneşte, ca la un priveghi,
Să o rugăm pe măicuţa istorie,
Ca să ne ierte greşelile vechi.
Înapoi