Mi-e teamă că ziua e rece, Că struții barbar mă pândesc, Mi-e teamă că viața se trece Și n-am dovedit s-o trăiesc. Mi-e teamă că-i plin de lichele Pământul Moldovei preasfânt; De prunci și soție mi-e jele, Să-i apăr în stare nu sunt. Scriu versuri, dar ce e din ele? Să fie o mie de foi Balade, poeme rebele - Le-arunc și mă-ntorc la nevoi. Stau leprele lepre la pândă, Colea, lângă iaz, la șosea; Și, iată, o turmă flămândă Se-aruncă asupra mea. Strig "mamă" și iarăși strig "mamă", Dar paște-mă vechi nenoroc, Și teamă mi-e, teamă mi-e, teamă Că nu am prieteni deloc. Mă prinde de haină o fiară Și alta mă prinde de mâini, Și-ncepe de-odată să-mi pară Că lupt cu o haită de câini. Acesta să-mi fie sfârșitul? Dar parcă am fost un barbar? Înfig într-o fiară cuțitul Și leprele-ndată dispar, Arunc într-un struț cu o piatră, L-am nimerit, s-a-ntâmplat, Și struțul începe să latre Taman ca un câine turbat.