Aici, acasă, la hotar de țară veche și de odă, cunoaște fiece stejar cărările lui Ștefan Vodă. Erau cărările de dor, erau cărările de soarte, de mănăstire, de izvor, de înviere, de nemoarte. Treceau prin codru neumblat și oblojeau ca pe o rană duiosul suflet de bărbat și de femeie moldoveană. O iarbă verde-a-ngălbenit și la hotar, și la cetate: noi libertate am râvnit, dar n-am știut ce-i libertatea! Un nour negru a plouat istoria cu necinstire: noi fericire am visat, dar n-am știut ce-i fericirea! În albe secole de dor, în negre secole de vamă, am plâns destul, ca un popor fără de Patrie, de Mamă. Ieșea Bătrânul domn din hram cu Sfânta Cruce ridicată și ne ruga să fim un neam, să nu ne vindem niciodată. Icoana lui ne-mbărbăta: ne luam de mâini, cum cere hora, și-un nimeni dacă ne vindea, era dușmanul tuturora! Străinii care au venit din cele patru părți de lume lăcașele ne-au pângărit, dar n-au putut să ne sugrume. Năpasta dacă ne călca și ne seca de tot puterea, Bătrânul Voievod venea și împărțea cu noi durerea. Am fost un neam. Un neam vom fi cât vom mai ști a crește pâine, o limbă cât vom mai vorbi, o doină cât ne va rămâne! Prin anii ce vor fremăta ca o pădure-ndepărtată un cap de zimbru va purta o lună-n coarne, sfârtecată. Și într-o zi, la un soroc, înfipt adânc în miezul gliei, va slobozi lăstari de foc toiagul vechi al păstoriei. Părinți și fii, în jurul lui duminicile ne vom strânge și-aflați în paza Domnului, frumos, ca niște sfinți vom plânge. Vom săruta acest pământ crescut în os, în grai, în patimi, sfânt să ne fie orișicând c-un rug în vatră și cu datini; cu o mioară și-un păstor, cu meșter bun ce hram ridică, cu un poet, al tuturor, de la opincă la vlădică Moștenitori suntem. Trăim o pace dreapta să cunoaștem. Alte pământuri nu râvnim, aici murim, aici ne naștem, aici ne naștem și murim!