Mostenitorii
Aici, acasa, la hotar
de tara veche si de oda,
cunoaste fiece stejar
cararile lui Stefan Voda.
Erau cararile de dor,
erau cararile de soarte,
de manastire, de izvor,
de inviere, de nemoarte.
Treceau prin codru neumblat
si oblojeau ca pe o rana
duiosul suflet de barbat
si de femeie moldoveana.
O iarba verde-a-ngalbenit
si la hotar, si la cetate:
noi libertate am ravnit,
dar n-am stiut ce-i libertatea!
Un nour negru a plouat
istoria cu necinstire:
noi fericire am visat,
dar n-am stiut ce-i fericirea!
In albe secole de dor,
in negre secole de vama,
am plans destul, ca un popor
fara de Patrie, de Mama.
Iesea Batranul domn din hram
cu Sfanta Cruce ridicata
si ne ruga sa fim un neam,
sa nu ne vindem niciodata
Icoana lui ne-mbarbata:
ne luam de maini, cum cere hora,
si-un nimeni daca ne vindea,
era dusmanul tuturora!
Strainii care au venit
din cele patru parti de lume
lacasele ne-au pangarit,
dar n-au putut sa ne sugrume.
Napasta daca ne calca
si ne seca de tot puterea,
Batranul Voievod venea
si impartea cu noi durerea.
Am fost un neam. Un neam vom fi
cat vom mai sti a creste paine,
o limba cat vom mai vorbi,
o doina cat ne va ramane!
Prin anii ce vor fremata
ca o padure-ndepartata
un cap de zimbru va purta
o luna-n coarne, sfartecata.
Si intr-o zi, la un soroc,
infipt adanc in miezul gliei,
va slobozi lastari de foc
toiagul vechi al pastoriei.
Parinti si fii, in jurul lui
duminicile ne vom strange
si-aflati in paza Domnului,
frumos, ca niste sfinti vom plange.
Vom saruta acest pamant
crescut in os, in grai, in patimi,
sfant sa ne fie orisicand
cu-n rug in vatra si cu datini;
cu o mioara si-un pastor,
cu mester bun ce hram ridica,
cu un poet, al tuturor,
de la opinca la vladica
Mostenitor suntem. Traim
o pace dreapta sa cunoastem.
Alte pamanituri nu ravnim,
aici murim, aici ne nastem,
aici ne nastem si murim!
Înapoi