Ne-am rătăcit în pâclă și nu ne mai găsim. Voi, oameni, oameni, oameni, strigați-vă pe nume! Acum ca niciodată se cere-un dor să fim, Să revenim acasă, ci nu-i târziu, din lume. Prin pâclă, știu prea bine, e crâncen orice pas. Hai să aprindem ruguri pe dealuri și să batem În clopotul cel mare al dragostei, rămas În inimile noastre de soră și de frate. Destul să ne mai temem de umbre și de hoți. Sunt ale noastre toate, și umbrele și hoții. Coboară-un car la vale și scârție din roți. Tăiat rămâne lutul adânc în urma roții. În ceruri arde Soare, în ceruri pâclă nu-i. Să așteptăm prea sfânta și prea cinstita rază, Lipindu-ne cu soarta de soarta plaiului. Spre-a rămânea prin secoli cu conștiința trează.