Veacul meu e veac de câine, De cel fără stăpân, Ci trăiesc de azi pe mâine, Bă să plec, ba să rămân. Am copii și am soție, Am aprins în vatră foc. Ce folos din poezie? Poezia-i nenoroc. Mulți dușmani cu ea. Pe unii Nici să-i bănuiesc nu pot. Cum ar roade discul lunii Vârcolacii, ei te rod. Vorbe grele de ocară, Strigă hoții, strigă furii, Sufletul ca să te doară, Să bocești, să te înfurii. Ce folos că sunt cu tine Muncitorii, truditorii? Niciodată nu-ți vor bine șefii, diriguitorii. Ei trăiesc într-o plăcere, Ei detestă-o lume-toată. Poezia cu durere Nu-i atinge niciodată. Ce folos din aste gânduri? Mă frământă nopți în șir. Mă asteptă-un pat de scânduri și o groapă-n cimitir. După mine ce-o rămâne? Nici o carte cum am vrut. Veacul meu e veac de câine, Dar și-acesta a trecut. Plânge-m-aș, dar cui? de soartă. Doar soției. Sunt bărbat. Am urât păgâna hoardă și hoarda s-a răzbunat. Amenință-acum, firește, Pe un alt coleg de-al meu. Doamne sfinte mă păzește. Azi mi-e tare, tare greu.