Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă, Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă, Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?... Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată Ca o pală rătăcire coborând din alte zări. Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri, Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire, Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri. - Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere, Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut, Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut. Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă, Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?