Avea Ileana ochi de soare Şi galben păr, un lan de grâu; Vestmânt avea ţesut în floare Şi-un brâu purta pe-ncingătoare, Cum n-a mai fost pe lume brâu. Era de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins. El noaptea da lumini ca focul, Şi-n brâu sta fetei prins norocul Precum e-n talismane prins. Vrăjit era că, de-l va pierde, Norocul ei să piară-n veci, Nici flori mai mult să n-o dezmierde, Să n-afle umbră-n codrul verde Şi verile să-i fie reci. Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă Pândeşte brâul - l-ar fura. Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nţeleagă, Şi el acum şi-ar răzbuna! Ea trece-n dulce nepăsare Prin lunci cu flori şi doarme-n văi, Iar păzitor pe vânt îl are - Întreaga viaţă vis îi pare Şi joc îşi bate de flăcăi. Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată, Şi-n drumul lui umblând de-atunci Simţea de-ajuns frumoasa fată Că viaţa noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. Din ochi albaştri de cicoare Pe sânu-i alb de ghiocel Curg lacrimi calde-acum! O doare, Ei inima de drag îi moare, Iar Făt-Frumos, vai, cum e el! - "Atâta dragoste nebună! Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi - Visarea ta la ce ţi-e bună? Vrei s-o visăm noi împreună? Atunci tu brâul să-l dezlegi! Ea tremură zâmbind şi geme: - "Norocul meu întreg îl vrei! Ea numai pentru brâu se teme, Că vor afla duşmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brâul ei. - "De ce te temi? Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros Sub brazii fără grai, pe unde Nici ochi de om nu pot pătrunde, Nici flori cu tăinuit miros. El zice-aşa, să zică iară, Să-i facă gândul ei uşor, Iar gându-i se topea de pară - Şi-n codru des, în zi de vară, S-ascunde fată şi fecior. Au fost ascunşi încât nici floare, Nici ochi de om nu i-au zărit. Dar printre crengi adormitoare Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brâu şi l-a răpit. Atunci Ileana şi simţeşte Că-i arde plânsul în priviri; Ea după brâu în jur priveşte Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte Că nu e brâul nicăiri. Şi cum ea varsă desperată Un plâns amar, un cald şiroi, Curgea din cer ploaie curată, Iar dintre ploi lucind s-arată Frumosul brâu stropit de ploi. Şi-n ceruri călătorul Soare Râdea cu hohot repetat Şi prin văzduhuri plutitoare Izbea săgeţi răzbunătoare De-a lungul brâului furat. - "Vai, brâul meu! gemea copila. Atât de mult eu l-am temut, Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a! Şi-apoi plângea, mai mare mila, Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut. De-atunci totuna este firea, Dar multe nu-s din câte-au fost Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăieşte-n pomenirea Poveştilor cu dulce rost. Iar Soarele-n văzduhuri pline De zâmbetu-i cel cald de foc, Ileano, a uitat de tine! Dar brâul când în minte-i vine Îşi bate şi-azi de tine joc. Dac-ai murit, frumoasă fată, Furatul brâu e viu mereu: Când plouă, vara, câteodată Un brâu de foc pe cer s-arată, Iar noi îi zicem curcubeu.