Orcanul însuşi stă domol Şi-n gânduri dulci se pierde, Când zânele cu pieptul gol Răsar pe lunca verde. Uşoare, ca de neguri, fug Prin liniştea adâncă, Obrajii lor, ca flori de rug, Sunt nesărutaţi încă. Vezi tu departe-n Răsărit Aprins lucind ca focul Palatul lor? Împrejmuit Cu zid d-argint e locul: Acolo ele-n veci nu mor Şi vara-n veci nu moare, Iar ele-şi au crăiasa lor Şi toate sunt fecioare. La ţara lor nici zmei n-ajung! Dar într-o zi, la poartă, Bătu, de drumul greu şi lung, Slăbită şi mai moartă, O fată de-mpărat, cerând Un loc de mas, sărmana, Şi se ruga milos de blând, - "Şi cum te cheamă?î - "Anaî. - "Eu nu pot, Ano, să-ţi descui; Acest drept al meu nu e. Crăiasei noastre am să-i spui Să vie să-ţi descuie. P-un nor de aur lunecând A zânelor crăiasă Venea cu părul râurând, Râu galben de mătasă. Crăiasa-n purpur şi-n smarald S-ascunde, nu s-ascunde, Străbaţi cu ochii viul cald Al formelor rotunde. Ard flacări ochii ei crăieşti Cum stă la zid plecată; - "Descui. Dar eu mă tem că eşti Fecior!î - "Ba nu: sunt fată! Şi dându-i zânele-adăpost Trăia cu ele soră. Dar într-o zi a fost ce-a fost Că nu s-a duc la horă Şi-având inel, ea se juca Stând singură-ntr-o vale: Pe-acolo doamna se plimba Şi-a dat de Ana-n cale. - "Ce ai tu, Ano?î - "Uite ce-i! Crăiasa schimbă feţe, Că n-a văzut în viaţa ei Inel, şi ce mândreţe! Din piatra tronului din rai Cioplit în flori măiestre, El singur unui fiu de crai D-ajuns i-ar fi fost zestre. - "Şi cum îi zici?î - "Inel îi zic! Pe degetul suleget Al zânei pus, pe cel mai mic, Crescut părea pe deget. - "O, dă-mi-l mie!î drăgălaş Se roagă ea-mbătată. - "Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi Să te cuprind o dată! Crăiasa-n veselia ei Cu grabă se-nvoieşte: - "Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i? Şi pieptul Anei creşte, Şi cum întinde braţul drept Mai viu îi bate pieptul Şi tremură, strângând la piept Pe doamnă-sa cu dreptul. - "Atâta ce-i?î - "Dar m-a durut! Să nu pui mâna stângă! Şi-n urmă zâna s-a zbătut Că prea mult vrea s-o strângă. Aşa fac şi copiii-n joc Când nu-şi înţeleg vrerea, Dar zânei i-a părut d-atunci Că i-a slăbit puterea. A doua zi, sub umbre rari De pom cu floarea albă, Făcea, având mărgăritari, Dintr-înşii Ana salbă. Crăiasa vine iar. Zărind Frumoasa jucărie, Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind Să aib-acea mândrie. - "Ce-i asta?î - "Salbă!î Ard răzleţ Mărgeanuri roşii-n pară, Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ Al salbei, dând o ţară. - "Şi cui o dai tu?î pătimaş Zâmbind crăiasa-ngână: - "Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi Să te sărut, stăpână! Pe nimeni ea n-a sărutat, Ori poate flori şi fluturi, Dar pentru salbă i-ar fi dat Şi-o sută de săruturi. Aşa fac doi coii în joc, Când nu-nţeleg ce-i jocul, Dar zânei i-a părut d-atunci Că i-a pierit norocul. A treia zi, privind în lac Copila, ca-n oglindă, Cerca şi nu putea pe plac Un brâu pe trup să-şi prindă. Crăiasa vine iar. Grăbit S-a-ncins atunci crăiasa, Şi cât de strâns i s-a lipit De caldul trup mătasa! Ea bate-n palme, vede-n lac Că strânsă-i stă mai bine; Rotunde, ca un cap de mac, Stau sânurile pline, Mai naltă pare, şi-n umblat Mlădie ca o vargă, Ea simte cât de rău i-a stat În haina ei cea largă. Şi ochii-i otrăviţi de dulci La brâu sălbatici cată. - "Ţi-l dau, cu tine de mă culci Alăturea o dată! - "Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei Altce, că am eu multe! - "Nu vreu!î Şi-n urmă asta ce-i? De ce să n-o asculte? * Ştiţi voi povestea, când un fiu De împărat odată, În piept cu dor turbat de viu, S-a îmbrăcat în fată, Şi-având în loc de paloş fus, Şi-n loc de coif năframă, Pe pieptul tânăr el şi-a pus Altiţă-n loc de-aramă? El stă pe tron, şi lângă el Ce trist crăiasa plânge! Cu mâna ei cea cu inel Rupându-şi salba, strânge Genunchii lui, ea stă-n genunchi! Şi brâul şi-l dezleagă, Şi păru-i desfăcut mănunchi Îi umple faţa-ntreagă. - "Eu toate, toate le-am pierdut! Şi Dumnezeu mă piardă Din ochii lui, că te-am crezut! El râde şi-o dezmiardă: - "Acum nu-i timp să te boceşti; Tu vii cu mine-acasă; Crăiasă dacă nu mai eşti, Vei fi împărăteasă!