Dunărea vorbea cu Oltul: - "Tu, copile drag al meu, Zbuciumat tu vii la vale Tulbure mereu - Plouă mult la voi la munte, Sate şi câmpii de-neci, Ori ţi-e firea ta de-a rupe Maluri pe-unde treci?" - "Rup şi maluri câteodată Şi fac holdele de pier, Iar când plouă mult la munte Cap de om eu cer. Dar nu-i asta, maică sfântă, Nu de asta-s tulburat, Ci de câte văd mi-e milă, Maică, şi-i păcat! Tu, pe unde-alergi prin lume, Vezi şi ţări şi munţi frumoşi, Neamuri ce-şi vorbesc ferice Graiul din strămoşi. Toate laudă pe Domnul, Libere-a trăi cum vor, Vesele fiind de viaţa Şi de soarta lor. Vezi şi-aici poporul nostru Cel din veac adus pe-aici, Sprintene şi mândre fete Şi flăcăi voinici. Şi ţi-e dragă ţara asta De români, căci te iubesc - Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul Neamul românesc! Eu de unde vin, mâhnitul, Furios spre şes scobor, Căci de unde vin, e spaimă. Groază şi fior. Tot români sunt şi pe-acolo, Neam din veac pe-aici adus, Dar pe gâtul lor şi astăzi Jugul este pus. Ei n-au voie să-şi vorbească Graiul strămoşesc ce-l au, Iar în coasta lor de-a pururi Suliţele stau. Sfânta libertate este Nume gol pe-al lor pământ: Cei nedrepţi sunt cei puternici, Singuri au cuvânt! Ah, de mila lor eu, maică, Vin aşa de tulburat, Şi de ciudă pe duşmanii Cei ce l-au călcat. Iar de-nec şi mal şi oameni, Nu mai ştiu ce fac nici eu Că mă simt de-atâta jale Tulbure mereu!"