O fâşie nesfârşită Dintr-o pânză pare calea, Printre holde rătăcită. Toată culmea-i adormită, Toată valea. Liniştea-i deplin stăpână Peste câmpii arşi de soare, Lunca-i goală: la fântână E pustiu; şi nu se-ngână Nici o boare. Numai zumzetul de-albine, Fără-ncepere şi-adaos, Curge-ntruna, parcă vine Din adâncul firii pline De repaos. Şi cât vezi în depărtare Viu nimic nu se iveşte... Iată însă, colo-n zare, Mişcător un punct răsare Şi tot creşte. Poate-i vrun bătut de soartă Care-aleargă pe câmpie Într-atâta lume moartă! Dor îl mână, griji îl poartă, Domnul ştie! Poţi acum să-l vezi mai bine: E femeie, o sărmană, Strâns la piept în scutec ţine Un copil; şi-n sârg ea vine, Vine-n goană. De călduri dogoritoare, Foc aprins îi arde chipul; Un cuptor e roşul soare, Şi cărbune sub picioare E nisipul. Când ajunge la fântână, Jos pe-o pajişte săracă Pune-odorul ei. Din mână Saltă cumpăna bătrână Şi se pleacă. Scârţâind, din nou ea creşte. Mama toarnă cu tot zorul Apă-n pumni, şi se grăbeşte La copil şi-i răcoreşte Obrăjorul. Bea apoi şi ea pe fugă. Merge iarăşi după asta La copil şi-i dă să sugă; Frânt-apoi, pe-o buturugă Stă nevasta. Şi e linişte pe dealuri Ca-ntr-o mănăstire arsă; Dorm şi-arinii de pe maluri Şi căldura valuri-valuri Se revarsă. Nici un nor văzduhul n-are Foc sub el să mai ascunză; Nici o pasăre prin zare, Nu se mişcă-n lumea mare Nici o frunză. Singur vântul, colo, iată. Adormise la răcoare Sub o salcie plecată - Somnuros în sus el cată Către soare. Mai e mult! Şi ca să-i fie Scurtă vremea, până pleacă, El se uită pe câmpie, Fluieră şi nu mai ştie Ce să facă. Dar deodată se opreşte: Peste ochi îşi pune-o mână Şi zâmbind copilăreşte Curios şi lung priveşte Spre fântână!