În goana roibului un sol, Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol, Răsare, creşte-n zări venind, Şi zările de-abia-l cuprind, Şi-n urmă-i corbii croncănind Aleargă stol. El duce regelui răspuns Din tabără. Şi ţine-ascuns Sub straiul picurând de ploi Pe cel mai bun dintre eroi - Atâta semn de la război, Şi-a fost de-ajuns! Pe Fulger mort! Pe-un mal străin L-a fulgerat un braţ hain! De-argint e alb frumosu-i port, Dar roş de sânge-i albul tort, Şi pieptul gol al celui mort De lănci e plin. Sărmanul crai! Când l-a văzut Şi, când de-abia l-a cunoscut, Cu vuiet s-a izbit un pas De spaimă-n lături şi-a rămas Cu pumnii strânşi, fără de glas, Ca un pierdut. Să-i moară Fulger? Poţi sfărma Şi pe-un voinic ce cuteza Să-nalţe dreapta lui de fier Să prindă fulgerul din cer? Cum pier mişeii dacă pier Cei buni aşa? Dar mâne va mai fi pământ? Mai fi-vor toate câte sunt! Când n-ai de-acum să mai priveşti Pe cel frumos, cum însuţi eşti, De dragul cui să mai trăieşti, Tu soare sfânt? Dar doamna! Suflet pustiit! Cu părul alb şi despletit Prin largi iatacuri alerga, Cu hohot lung ea blestema, Şi tot palatul plin era De plâns cumplit. La stat şi umblet slabă ce-i! Topiţi sunt ochii viorei De-atâta vaiet nentrerupt, Şi graiul stins şi-obrazul supt Şi tot vestmântul doamnei rupt De mâna ei! - "De dorul cui şi de-al cui drag, Să-mi plângă sufletul pribeag, Întreagă noaptea nedormind, Ca s-aud roibii tropotind, Să sar din pat, s-alerg în prag, Să te cuprind! Nu-l dau din braţe nimănui! Închideţi-mă-n groapa lui - Mă laşi tu, Fulgere, să mor? Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor? O, du-i cu tine, drag odor, O, du-i, o, du-i! Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti! N-ai glas de vifor, să jeleşti; N-ai mâini de fier, ca fier să frângi; N-ai mări de lacrămi, mări să plângi, Nu eşti de foc, la piept să-l strângi, Să-l încălzeşti! Şi tu, cel spre bătăi aprins, Acum eşti potolit şi stins! N-auzi nici trâmbiţile-n văi, Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi - Râdeai de moarte prin bătăi, Dar ea te-a-nvins. Pe piept, colac de grâu de-un an, Şi-n loc de galben buzdugan, Făclii de ceară ţi-au făcut În dreapta cea fără temut, Şi-n mâna care poartă scut Ţi-au pus un ban. Cu făclioara, pe-unde treci, Dai zare negrilor poteci În noaptea negrului pustiu, Iar banu-i vamă peste râu. Merinde ai colac de grâu Pe-un drum de veci. Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus Deplin armat, ca-n ceruri sus Să fii întreg ce-ai fost mereu, Să tremure sub pasu-ţi greu Albastrul cer, la Dumnezeu Când vei fi dus. Miraţi şi de răsuflet goi, Văzându-ţi chipul de război, Să steie îngerii-nlemnit; Şi, orb de-al armelor sclipit, S-alerge soarele-napoi Spre răsărit!... Iar când a fost la-nmormântat, Toţi morţii parcă s-au sculat Să-şi plângă pe ortacul lor, Aşa era de mult popor Venit să plângă pe-un fecior De împărat! Şi popi, şirag, cădelniţând Ceteau ectenii de comând - Şi clopote, şi plâns, şi vai, Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai, Şi sfetnici, şi feciori de crai, Şi nat de rând. Şi mă-sa, biata! Cum gemea Şi blestema, şi se izbea Să sară-n groapă: - "L-au închis Pe veci! Mi-a fost şi mie scris Să mă deştept plângând din vis, Din lumea mea! Ce urmă lasă şoimii-n zbor? Ce urmă, peştii-n apa lor? Să fii cât munţii de voinic, Ori cât un pumn să fii de mic, Cărarea mea şi-a tuturor E tot nimic! Că tot ce eşti şi tot ce poţi, Părere-i tot dacă socoţi - De mori târziu ori mori curând, De mori sătul, ori mori flămând, Totuna e! Şi rând pe rând Ne ducem toţi! Eu vreau cu Fulger să rămân! Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân, M-a duşmănit trăind mereu Şi-a pizmuit norocul meu! E un păgân şi Dumnezeu, E un păgân. De ce să cred în el de-acum? În faţa lui au toţi un drum, Ori buni, ori răi, tot un mormânt! Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt! Credinţa-i val, iubirea vânt Şi viaţa fum! Şi-a fost minune ce spunea! Grăbit poporul cruci făcea De mila ei, şi sta-ngrozit. - Şi-atunci un sfetnic a venit Şi-n faţa doamnei s-a oprit, Privind la ea. Un sfânt de-al cărui chip te temi Abia te-aude când îl chemi: Bătrân ca vremea, stâlp rămas, Născut cu lumea într-un ceas, El parcă-i viul parastas Al altor vremi. Şi sprijin pe toiag cătând Şi-ncet cu mâna ridicând Sprâncenele, din rostu-i rar, Duios cuvintele răsar: - "Nepoată dragă! De-n zadar Te văd plângând. De cum te zbuciumi, tu te stingi Şi inima din noi o frângi - Ne doare c-a fost scris aşa, Ne dori mai rău cu jalea ta: De-aceea, doamnă, te-am ruga Să nu mai plângi. Pe cer când soarele-i apus, De ce să plângi privind în sus? Mai bine ochii-n jos să-i pleci, Să vezi pământul pe-unde treci! El nu e mort! Trăieşte-n veci, E numai dus. N-am cap şi chip pe toţi să-i spui Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui? Că de copil eu m-am luptat În rând cu Volbură-mpărat Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat Ca ţara lui. Ce oameni! Ce sunt cei de-acum! Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum. Ei şi-au plinit chemarea lor Şi i-am văzut murind uşor; N-a fost nici unul plângător, Că viaţa-i fum. Zici fum? O, nu-i adevărat. Război e, de viteji purtat! Viaţa-i datorie grea Şi laşii se-ngrozesc de ea - Să aibă tot cei laşi ar vrea Pe neluptat. De ce să-ntrebi viaţa ce-i? Aşa se-ntreabă cei mişei. Cei buni n-au vreme de gândit La moarte şi la tânguit, Căci plânsu-i de nebuni scornit Şi de femei! Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta! Şi-a morţii lege n-o căta! Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi, Dar dacă mor, ce grijă porţi? Mai simte-n urmă cineva Că ei sunt morţi? Dar ştiu un lucru mai pe sus De toate câte ţi le-am spus: Credinţa-n zilele de-apoi E singura tărie-n noi, Că multe-s tari cum credem noi Şi mâine nu-s! Şi-oricât de amărâţi să fim Nu-i bine să ne dezlipim De cel ce vieţile le-a dat! - O fi viaţa chin răbdat, Dar una ştiu: ea ni s-a dat Ca s-o trăim! Ea n-a mai plâns, pierdut privea La sfetnic, lung, dar nu-l vedea Şi n-a mai înţeles ce-a zis Şi nu vedea cum au închis Sicriul alb - era un vis Şi ea-l trăia. Senini de plânset ochii ei, Vedea bărbaţi, vedea femei, Cu spaimă mută-n jur privea. Din mult nimic nu-nţelegea; Şi să muncea să ştie ce-i. Şi nu putea. I-a fulgerat deodată-n gând Să râdă, căci vedea plângând O lume-ntreagă-n rugăciuni. - "În faţa unei gropi s-aduni Atâta lume de nebuni! Să mori râzând... Şi clopotele-n limba lor Plângeau cu glas tânguitor; Şi-adânc, din bubuitul frânt Al bulgărilor de pământ, Vorbea un glas, un cântec sfânt Şi nălţător: "Nu cerceta aceste legi, Că eşti nebun când le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!