Colo surele ruine Către Dunăre privesc Cum tot vine apa, vine - Martori vremilor trecute, Cât sunt astăzi de tăcute, Numai inimii-i vorbesc. Eu mă uit pe apa sură Încreţit-abia de vânt; Apa lângă mal murmură. Trec şi vremile-nainte, Trec şi-aducerile-aminte Cum trec toate pe pământ. Au pierit acele glorii, Şi-alte-asemeni nu se nasc - Ah, dar iată luptătorii Scutul lor cum îl aruncă, Sapă, cum le-a dat poruncă Meşterul de la Damasc. Grinzile de grinzi se leagă Peste munţii de granit, Lespezi peste bârne-ncheagă Viaduct pe bolţi enorme Şi-uriaşele lui forme Parc-ajung până-n zenit. Şi din câte-avea ţinuturi Roma-n stăpânirea sa, Iuţi oşteni ascunşi sub scuturi Vin ca apa revărsată, Cum potopul tău odată, Iahve, peste lumi vărsa. Podul îşi îndoaie fierul Sub atâţi legionari, Tubele-nspăimântă cerul! Istre,-acum te baţi în spume! Mulţi văzuşi tu tari în lume, Însă nu pe cei mai tari! Cine va mai sta-mpotriva Leului roman de-acum? Care fulger stăvili-va Goana răzbunării sale? Ai voinici tu, Decebale, Să opreşti furtuna-n drum? Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate Ies din codri-ntunecaţi? De pe câte râuri toate Vin la moarte ca la nuntă Cu topoare-n mâini, şi-nfruntă, Şapte rânduri de-mpăraţi?... Ah! visez. Eu la ruine Şi la Dunăre privesc, Cum tot vine apa, vine. Ele stau ruine mute Martori vremilor trecute, Numai inimii-i vorbesc.