Din pământ, din locuinţa Mamei tale, ieşi zâmbind, Prahova! Şi stai mirată Şi te tremură dorinţa Să vezi lumea cu lumină! Inima de plâns ţi-e plină; Ochii tăi spre soare cată Şi-ai tăi ochi mai vii s-aprind. În pământ cât e de rece Şi-n pământ nu vezi nimic - Nu te mai întoarce-acasă! Eu pe drum te voi petrece Cu poveşti şi cu poveţe, Voi cânta a ta frumseţe! Lasă lumea ta, o lasă, Tu frumoasă, eu voinic! Vino-ncet pe-aici, iubită! Adă mâna, să nu cazi Peste pietrele din cale! Tu tresari de fericită Şi-mbătată de viaţă; Soarele-ţi răsare-n faţă - Haid-acum fugind la vale Printre şoptitorii brazi. Ce frumos se-mbracă dealul Cu flori roşii pe-unde treci! Îţi întâmpină sosirea Munţii ce despart Ardealul, Codrii vechi şi plini de noapte, Luncile cu mii de şoapte. Râzi cu hohot la privirea Neguroşilor Buceci? Uite-acum cât eşti de mare, Uite ce frumoasă eşti! Tu, sălbatico-ntre fete, Iată sate-acum în zare, Prahova, să fii cuminte! Ţine cumpăt la cuvinte, Stăi şi pune-ţi flori în plete, Mai frumos să te găteşti. Potriveşte-ţi părul bine; Strânge mijlocelul tău, Pieptul plin ca să-ţi răsară! S-or uita flăcăi la tine, Şi copile tinerele: Să vorbeşti frumos cu ele, Să nu-ţi scoată vorbă-n ţară Că tu eşti crescută rău! Iată satul! E Azuga. Tu auzi acum întâi Dulce vuiet de vioară - Haid,-iubito, haidí cu fuga, Să jucăm şi noi chindia! Cum te-aprinde veselia Şi cum joci tu de uşoară, Şi-ai voi să tot rămâi! Dar te mână-n lume dorul Să vezi lumea! Şi tu fugi Şi te pierzi visând cu gândul. Veselă-ţi mlădii trupşorul Şi la brâu pui flori de viţă, Flori de crâng pui în cosiţă Şi pe-alesul tău visându-l Treci prin văi, cu blânde rugi. Dar auzi! E plin pământul De răsunete! Pe loc Un balaur cât un munte Vine-nfiorat ca vântul Cu o sută de picioare - Cu mugiri şuierătoare, Şi-i c-un ochi de foc în frunte Şi pe nări el varsă foc! Prahova năvalnic sare, Neştiind aceasta ce-i. Pletele-i rămân răzleţe, Ochii plini de spaimă-i are Şi cu pieptul gol s-aruncă Peste liniştita luncă - Părul ei sunt valuri creţe, Spuma albă-i pieptul ei! Te-ai speriat, frumoasă fată, Galbenă ce te-ai făcut! A fost tren, n-a fost balaur! Plângi acum şi, ruşinată, Pieptul plin, vădita taină, Ţi-l ascunzi sub larga haină Şi dai părului de aur Tot repaosul pierdut. Dar tu uiţi curând! Şi iară Salţi pe netedele lunci, Şi cu râsuri repetate, Veselă din cale-afară, Iai câmpiile de-a latul, Şi când vezi deoparte satul Baţi în palme şi pe spate Capul gingaş ţi-l arunci. Iat-o! Pe sub râpi înalte, Ea cu hohote adânci Fuge, parcă-i urmărită; Strânge pieptul să nu-i salte Şi pe după stânci dispare - Şi târziu, departe-n zare, Leneşă şi obosită, Iese iar de după stânci. Câteodată, mânioasă, Spumegând la cotituri, Te azvârli vuind la vale - Dar aşa eşti mai frumoasă! Ochii negri ţi-i întuneci; Şi sălbatică aluneci; De-al tău vuiet gem în cale Luniştitele păduri. Stai! Tu simţi un tremur rece! Caraimanul, până-n nori, Stă pândind în cap să-ţi cadă Pe sub el dacă vei trece! Uite, parcă-l mişcă vântul! Să ne-ajute Domnul sfântul! Uite-acum, să nu ne vadă - Am scăpat! dar ce fiori! Dar de ce-ţi astâmperi pasul? Prahova, de ce te miri? De ce vezi, îţi moare mintea Şi-ţi întinereşte glasul - Iată, vilele răzleţe Cu ciudate turnuleţe! Tu te-nchini pe dinaintea Învechitei mânăstiri. Vezi castelul în lumină; Brazi trăsniţi pe dânsul cad. Şi sub codru, visătoare, Trece-n gânduri o regină Palidă - e Carmen Sylva! Al ei nume pomeni-l-va Codru-n veci, c-a fost sub soare Doamna codrilor de brad. Să plecăm, frumoasă fată, Să plecăm, că zăbovim! Iată, Prahoviţa-n vale, Ca şi tine-o alintată, Pribegind cu doru-i volnic! Iată. Câmpina pe colnic, Şi Doftana-ţi iese-n cale - Şi noi tot călătorim. Şi-acum trenul când mai vine Nu te temi! Cu el în pas Fugi alături, salţi nebună, Râzi de el, şi el de tine! El uşor şi tu uşoară - Dar el zboară, zboară, zboară, Şi prin văi departe sună Batjocoritoru-i glas. Dar ce ai, frumoasă fată, De ce-ţi bate pieptul des? Prahova, după movilă Pentru ce te-opreşti mirată Şi pleci ochii? Colo-n zare Un flăcău frumos răsare, E Teleajenul, copilă, Simţi că este-al tău ales. Semne el cu mâna-ţi face; Tu roşeşti râzând mereu, Şi râzând te-neacă plânsul. Prahova, te las în pace! Nu mai ceri a mea-nsoţire, Te-am adus până la mire: Mână-n mână tu cu dânsul Să plecaţi cu Dumnezeu!