Toamnă târzie La noi la Lipcani, Rece ca sfecla de zahăr. Mă trezesc dimineaţa Cu toate lăicerele casei pe mine, Ostenit de greul lor colorat. „Mă temeam să nu-ţi fie frig”, Zice mama. Vin rudele să mă vadă, Vorbesc în şoaptă afară Ca la priveghi, Să nu-mi tulbure somnul Şi ţistuiesc pe cei mici Să fie cuminţi. Mă aplec să le sărut mâna, Ele şi-o smulg îndărăt: „Nu trebuie…” Ruşinându-se de pământul De sub unghii şi din Crăpăturile palmelor. O, neamule, tu, Adunat grămăjoară, Ai putea să încapi Într-o singură icoană.