Frate, Am văzut ţări bogate În care-aş fi rămas La fel de sărac. Frate, E plină lumea de punţi Pe care trebuie să le treci Înfrăţindu-te cu dracul. Frate, Eu pot muri oricând, Dar nu şi oriunde. Eu nu pot muri Decât cu chipul răsfrânt „în acest geniu al ierbii Care e roua”. * * * Lui Dan Verona Cuprinsu-m-au frăţeşte Braţele crucii Pe care o duc. Cu trupul ei cald M-am învelit. * * * Ludmilei şi lui Anatol Vidraşcu Aceştia suntem noi: Buni cât se cuvine În mijlocul răului. Răi – niciodată. Se miră noaptea Că a clocit sub ea Întuneric, Dar au ieşit pui de lumină.