Lui Ion Druţă Sunt un om al nemâniei, Lumii astea nestrăin. Vin din munţii latiniei, Deci, şi scrisul mi-i latin! Zis-a cerul: „Fiecare Cu-al său port, cu legea sa!” Scrisul ei şi râma-l are, Eu de ce nu l-aş avea?! Ah, din sângele fiinţei Ni l-aţi smuls şi pângărit Şi pe lemnul suferinţei Ca pe Crist l-aţi răstignit! Ochii lui cei ai uimirii, Când i-aţi scos şi nimicit, Aţi scos ochii nemuririi Ce pre noi ne-au îndrăgit. Ne-aţi vroit schimba chiar ţeasta, Sufletul, străvechiul grai, Învăţându-ne că asta E un bine, e un rai. Dar din… mare „paradisul” Iată ce-nvăţarăm noi: Cine-ntâi îţi fură scrisul, Celelalte-ţi ia apoi! Vremuri alte vin să nască Omul unui nou destin. Cum minţintu-m-ai, strâmb dascăl, Scrisul meu că mi-i străin. Şi din gură şi din carte Cum minţitu-m-ai mereu, Cum urâtu-m-ai de moarte Când aflai că-i scrisul meu! Ştiu: eşti gata să mă rumegi În slugarnicii tăi cleşti Când mă uit cu ochii umezi Către crinii latineşti. Ştiu că paşii tăi mă latră Când, durut, la el revin. Ci va arde – da! – în vatră Focul scrisului latin! Foc de care mult mi-i sete, Care-ndurerat şi sfânt, Grâul altor alfabete N-a aprins şi ars nicicând. Deci, lăsaţi-ne în firea Moştenită din străbuni Şi-ţi primi în loc iubirea, Pacea unor oameni buni. Nu-i o vină, Doamne iartă, Floarea lui că o văzurăm, Că ne-am fost iubit odată Şi ne mai iubim şi-acum. Sunt un om al nemâniei, Lumii astea nestrăin. Vin din munţii latiniei, Deci, şi scrisul mi-i latin!