Lui Dan Berindei Ei erau piatra Ce pretindea moştenirea Pământului de sub ea. Ei apucau sfârcul trompetei cu gura Ca pe ţâţa la care au supt. Iar ceasul lor era toba Care miezul nopţii bătea. Ei mutau mereu ziua dintr-un loc în altul, Zăpăcind-o definitiv. Ei încurcau Dunărea cu Volga, Drumul spre casă cu drumul spre Praga, Temniţa cu biserica. Şi schimbau numele florilor noastre, Se iscăleau pe faţa pepenilor noştri. Ei rădeau aurul de pe aripile albinelor, Rupeau crucea de la pieptul preoţilor Şi-o agăţau la gâtul maimuţelor. Ei se înveleau noaptea cu harta lumii. Ei ar fi putut sa aibă cea mai frumoasă ţară. * * * Mariei Bieşu În ceasornicul lui Dumnezeu Locuieşte o privighetoare. În fiecare dimineaţă Cântecul ei trezeşte lumina, Iar acele sale cos O cămaşă pentru copil. De fapt, zici tu, Trebuia să vina copilul, Dar a venit Cântecul.