lui Vladimir Curbeţ Într-o tânără grădină Dintr-un sat frumos, bogat, Am văzut o răsărită Carei ochii i-au legat. Înţeleg că nu degeaba, Ci de păsări care zbor. Totuşi e neomeneşte Să legi ochii unei flori. Nu mai ştie-n care parte E acuma Soarele. Amărâtă se gândeşte: „Poate că nici nu mai e!” Doamne, cum sluţit-am floarea, O am cunoscut abia. Ieri, crăiasă fără seamăn, Azi te poate speria. Un copil de ea aseară Chiar s-a speriat puţin. Lătra-n faţa ei căţelul Ca la duşman şi străin. E şi pâine, şi la pâine, Şi căsuţă, şi cărbuni. Dar ceva în viaţa asta Nu-i la cale, oameni buni. Nu-i la cale, cum să fie, Daca, omule, în loc Să-i spui florii: „Bună ziua”, Îi pui cârpele pe ochi. Elei, soro, cum îmi vine Cârpa de pe ochi să-ţi scot, Să fugim şi să ne-ascundem Şi de bine, şi de tot. Să luăm cu noi şi cucul Care-a mai rămas pe lunci. Să vedem ce-a zice omul, Să vedem ce-a zice-atunci?!