Unora care au cerut să fiu împuşcat Am spus că am avut şi noi cultură, Cultură veche, nu de festival. Ce rău făcutu-ţi-am, lepădătură, De-ţi tot ascuţi cuţitul criminal?! Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână, Că Cineva veghează-al meu destin, Că Eminescu-a scris doar în română, În alfabetul nostru cel latin. Am spus că Eminescu ne e scutul Cel de lumină lină şi oţel, Că este rău să ne uităm trecutul, Că şi mai rău e să ocheşti în el; Că-i fapt de josnicie şi ocară Să duci un trai de cârtiţă râmând, Să nu ştii ce se-ntâmplă pe afară În vântul şi-n lumină sângerând; Că nu e bine tot ce se întâmplă Cu limba, cu istoria, cu noi. De ce vrei să-mi înfigi un glonte-n tâmplă, Turcitule, prăsit de vremuri noi?! Nu inventez, cum spui, probleme Şi nici dureri. Într-adevăr e rău. Ci tu ai inventat un fel de steme Cu spicul aplecat spre sacul tău. Ascultă-mă! Întregul piept mi-e plin cu Jăratecul durerii supărat. Te şfichiuiesc cu varga: „na turbincu!” Nu cer să fii de cracă spânzurat. De-atâtea ori văzui a morţii coasă, Jivine din hăţişuri m-au păscut, Dar fiară nu-ntâlnii mai fioroasă – Ce fel de mumă oare te-a născut?! Şi cum de nu te potopeşte Nistrul Cel care astăzi, din pricina ta, Mi se arată-n inimă sinistru Şi-ajuns-am a-l urî şi blestema. Să lupt cu tine ori să-ţi iert păcatul, Căci iată-avem înnemuriţi părinţi?! Dar m-ai lovit în creştet cu placatul Vroind să-mi vâri istorii noi în minţi. Închei poemul şi îmi iert piticul, Căci mi-au şoptit trei îngeri necorupţi: „Pe-aista l-a fătat sub cer nimicul Şi n-are nici un rost cu el să lupţi”. „Nu-i chiar aşa”, aud cum îmi şopteşte Un frate drag, un cântăreţ şoiman: „Pe-aista nu-l ierta, ci ia-l în cleşte Şi dă-l prin răzătoare ca pe hrean!” Ci eu mă uit la fiii mei, la casă Şi caut un răspuns în ochii lor. Şi-atâta suferinţă mă apăsă Şi nu de glonte, ci de jale mor. Noi nu ucidem! Noi prin suferinţă Eroi, martiri, profeţi şi sfinţi suntem. Din ea: din suferinţă-şi ia fiinţă Vecia-n care credem şi cântăm.