Iartă-mă, Doamne, Că-ţi hulesc pâinea… Dar orice pită E o gură fără cuvânt. Nu te mai pot vedea De atâta fum În care pâini se coc! De ce nu ne-ai dat Altceva-n loc? De pildă, raza de soare, Pe ea să o ronţăi blând, Iar cine îşi doarme ziua, Să rămână flămând. Stăpâne, Mi-i gura pecetluită C-o pâine. * * * Un mut Traversează strada-n amurg. Îl văd zilnic Pe aceeaşi stradă, Cu aceeaşi pâine în mână, Aproape muşcând-o Cu cele cinci unghii. Însoţeşte-o femeie, Aceeaşi, Vorbindu-i ceva. Vorbeşte numai c-o mână: Cu cea liberă. Adică pe jumătate. Are-o palmă foarte mare, De sub ea Pâinea-şi arată doar o margine: Spinarea-ncordată De lup păduratic Sau crai-nou pe cer?! Ah, nimeni nicicând nu va şti Ce înseamnă în ochii maturului Pâinea ce-o duce: O floare? O stea? O gheară mai mare? Nimeni nicicând nu va şti Dacă pâinea-i împodobeşte mâna Sau i-o fură. Un mut Traversează strada-n amurg. Ziua-şi înghite pâinea ei: Soarele sângeriu, Mutul şi-o va înghiţi pe-a lui. Ce-a spus soarele mutului? Şi ziua oare ce-a spus?!