Zice corbul negru, Negru ca un hau: – Tu de ce iertării Nu pleci capul tău? – N-am spurcat fântână, N-am răpit lăicer, Corbule, iertare Eu de ce să-ţi cer? Zice corbul negru, Corbul uneori: – Sus de ce ţii capul, De ce nu-l cobori? – N-am ucis pe nimeni, Numai am născut, De ce-aş merge oare Gârbov şi scăzut? Vine corbul, suflă Într-un colţ de nai, Întrebând ironic: „Tot mai cânţi? Ei, hai!” – Cum să nu-mi cânt draga Şi izvorul clar? N-am ucis pe nimeni, Nici pe tine chiar! Zice corbul negru, Cel în mine stând, Câte vrei şi nu vrei Zice ani la rând. Şi eu ani de-a rândul Zic înverşunat C-am să-l dau afară Şi-ncă nu l-am dat. * * * Ascultă, mulgătorule de zăr Şi cocoşatule sub temenele! Eu ştiu că stai ca viermele în măr În miezul vorbei şi suflării mele. Eu ştiu. Deşi-al minciunii păr rărit Îl prinzi abil în vreo locală spelcă Şi cânţi şiragul chiar, de mărgărit, Şi-ţi pui şi vechea doină ca pestelcă. O Iuda eşti! Cu Iuda te compar Ce, după ce mi-ai pustiit şi cina, Iubirii mele ce-o urăşti barbar Ca unei boli îi pipăi lung pricina. Mi-o dai şi la roentgen din când în când Şi-i cercetezi şi măduva şi coasta. Iar eu mai cânt de maică şi pământ Se cere oare voie pentru asta?! Iar eu mai cânt! Nimica alt’ nu cer! Iar eu mai cânt de lumea cea frumoasă Sub trandafirul grijilor, din cer, Cu lumânarea liniştii pe masă. De pace dornic sunt şi de târziu, Ci flacăra se-agită a curmare. Ascultă, omuleţule, eu ştiu, Eu ştiu că tu îmi sufli-n lumânare.