Ceea ce, neauzit, Din ramuri cade Sunt frunzele noastre. Dar mărul? Mărul de aur? Ceea ce, îndepărtat, Sună în cântec Sunt cuvintele noastre. Dar cântecul? Sărbătorile lui? Ceea ce, clar, Spre mare aleargă Sunt izvoarele noastre. Dar marea? Întinsul ei liber? Al cui e cerul, Liniştea lui? Când stelele care cad Sunt stelele noastre, De jale căzând. Spartă zace oglinda Zilelor în care Uluit descopeream Chipul tău fără seamăn, Dragostea. Sunt ochii mei şi-ai tăi, Cei care trist acum Spre tăcere se-nchid. Tăcere Căzând pe tăcere se-aude, Iubito!