Peste dealul de-aramă Curge soare-asfinţit. „Odihneşte-te, mamă, – Pot rosti, în sfârşit. Mai trăieşte la mine, Sfânt-ţi grai să-l ascult. Albei tale lumine Închina-mă-voi mult.” Ea se şterge cu mâna De sudoare şi mit, Acoperind cu ţărână Chipul său ostenit. * * * Se încălzeşte cerul, mamă, De la mâinile tale, Se iluminează-n adânc, Îşi linişteşte Nemărginirea. Iată o stea S-a desprins de vecie Topindu-şi făptura-n neant. Dar nu de stele Se pustieşte cerul, Ci de mâinile tale Căzând spre pământ. Nimic, ah, mai îndepărtat Ca cerul, Ca adâncul de sus, Fără de mâinile tale, Mamă! * * * Chipul tău, mamă, Ca o mie De privighetori rănite, Ochii tăi În care s-au întâmplat Toate Câte se pot întâmpla Pe lume! Lacrima ta: Diamant ce taie-n două Oglinda zilei. Nedespărţită de cer Ca apa de uscat, Locuieşti o casă Cu două ferestre: Una ce dă spre viaţă, Alta cu faţa spre moarte, La fel de limpezi amândouă. O, mamă, Spre mine mâinile-ţi întinde: Spre cel Care cu dor te-aşteaptă, Şi ţie apropiindu-mă, Apropie-mă liniştii ce eşti, Acum şi-ntotdeauna.