Lui Mircea Radu Iacoban Beau miedul Soarelui Din cupa de aur. „Bună dimineaţa, miere de râu Cu prundul de grâu!” Întors în anii copii, călăresc Calul mărului către cocori Până când trupul său Se umple de-o albă şi sfântă Sudoare: de flori. Mă uit Cum fire de-argint, lichide, Leagă cerul de pământ. Admir mireasa Teiului înflorit: Albina. La fel şi rotunda planetă A florii-soarelui Cu cea mai deasă şi calmă, Cu cea mai cucernică şi unită Populaţie. Văd iarba de vânt speriată Şi surâd unei dulci amintiri. O fac să necheze Pe cea care mi-e dragă Şi nu e în tot nesfârşitul Cântec mai drag Ca ţipătul ei. Sălbătăciuni mici şi dragi, Îmi arunc în apă copiii, În adânca, strălimpedea Apă a graiului – Să văd cum înoată. În drum spre oraş Venind de la ai mei cei ai ţărânei, Îmi las capul Pe caldul obraz al pâinii Coaptă de sora Şi simt cum somnul mă fură. Îmi las pe genunchi Ostenitele braţe spre seară. Ca două ramuri tăioase de brad Care-au arat Omătul sălbatic pe munţi, Vijelia. Bucurii simple, Dar care dorul de viaţă-mi aprind. Şi nu există moarte! Pur şi simplu cad frunzele Spre a ne vedea mai bine Când suntem departe.