Lui Aristide Buhoiu Tot aurul românesc Era în potcoava calului. Fierbinte şi alergătoare Şi victorioasă, În văzduh scânteia. A pâine şi lapte, şi trandafir Mirosea pielea ei aurie De femeie îndrăgostită. Nimeni nu ştia Să muşte-n iubire Pământul ca ea. Unde-a căzut?! În care Iarbă uitată?! În care război?! În care-amintiri?! Îngheaţă pe mâini apa Şi roua pe iarbă. Focul potcoavei s-a stins. S-a stins viaţa ei, potcoava Cabrată-n Văzduhul străfulgerat, Pe zvârcolirea ţărânei, Pe ţipătul Pietrei carpatice. Potcoava În care se adunase Tot aurul românesc. * * * Zoei Dumitrescu-Buşulenga Murise omul de zăpadă. Şi răsărise omul de lacrimi. Veniseră încă o dată străinii. Şi-i puseră foc. În pocnete Asurzitoare săreau în sus Lacrimile noastre Ca nişte cartuşe Aruncate în jar de copii. Veniseră oamenii de fier Învingători în războiul nedrept Îndreptat împotriva lacrimii noastre. Şi n-am mai cântat. * * * Lui Ion Buga La gura unui izvor O cană atârnă de lanţ. E ca şi cum Am bea apă Din gura unui spânzurat. Doamne, N-a mai scăpat românul De lanţuri!