Doinei şi lui Paul Enigărescu În zori, mâinile mamei Se roagă spre Cer, împrospătate De cântecul privighetorilor. Iar jos, Ţipa de nerăbdare pământul Obişnuit cu palmele ei. Da, pleca-vor la toamnă, Spre ţările calde, Misterioasele păsări. Încă şi mai adânc Mâinile mamei Se vor ruga – Doua crengi desfrunzite, reci. Nori de gheaţă, în trecere, Le vor atinge cu poala. Iar noi, Din umeda lor vălurire Vom bea tristeţe şi moarte.