Când, aspră, mă scutură seara Din ziduri prin pomi întomnați, Mă sprijin cu gândul de țara Străbunilor mei luminați. Şi merg înspre locuri retrase, Cernând amintirile-n mers, Acolo un tei ascultase Întâiul, stângaciul meu vers. În vale, sub casa batrână, Mânată de-un dor negrăit, Copila, privind în fântână, Adâncul din noi am privit. Pe deal, către marginea zării, Cu sufletu-n palme întins, Odată, în arşița verii, De dragoste tristă am plâns. Iar unde cărarea se stinge Departe-departe-n țărâni Pe unicul frate de sânge L-am dus ca pe-un laur pe mâini. Dragi dealuri, dorite de pace, Smerite, nostalgice văi, Eu nu spun ce-adaos voi face Luminii străbunilor mei. Dar spun că eu seară de seară Mai greu, mai uşor, mai durut Am stat pe o palmă de țară Şi focul aprins l-am ținut.