Cum stateam pe o piatra sub zidurile vechiului templu am vazut dreptatea, legata la ochi, batînd aerul cu mîinile, cautîndu-si drum. Era o zi cu mult soare raze într-aureau drumul catre sacrul templu din desert, apoi tot razele aratau drumul suind în cer. Suflete, miriade de suflete coborau si urcau întruna într-un du-te vino armonios, în sunete suave, de departe, imobilizînd. Un miros patrunzator de mir staruia în jurul zidurilor, dus de adierile vîntului pîna spre cîmpul de spini, spre legata la ochi. Orbecaind printre spini, cu trupul mustind de rani, dreptatea se potrivi mirezmelor, pîna ajunse la izvorul lor, la templul sacru. Se lasa istovita si ea pe o piatra roasa de timp, se scufunda-n amintiri, pîna soarele se ascunse de noi, pîna iesi preotul. Batrîn, alb, orb si el, dar cu o alta vedere, se apropie încet-încet de ea, îi scoase usor legatoarea, îi vazui ochii limpezi.