Cum stăteam pe o piatră sub zidurile vechiului templu am văzut dreptatea, legată la ochi, bătînd aerul cu mîinile, căutîndu-și drum. Era o zi cu mult soare raze într-aureau drumul către sacrul templu din deșert, apoi tot razele arătau drumul suind în cer. Suflete, miriade de suflete coborau și urcau întruna într-un du-te vino armonios, în sunete suave, de departe, imobilizînd. Un miros pătrunzător de mir stăruia în jurul zidurilor, dus de adierile vîntului pînă spre cîmpul de spini, spre legata la ochi. Orbecăind printre spini, cu trupul mustind de răni, dreptatea se potrivi mirezmelor, pîna ajunse la izvorul lor, la templul sacru. Se lasă istovită și ea pe o piatră roasă de timp, se scufundă-n amintiri, pîna soarele se ascunse de noi, pîna ieși preotul. Bătrîn, alb, orb și el, dar cu o altă vedere, se apropie încet-încet de ea, îi scoase ușor legătoarea, îi văzui ochii limpezi.