Ce flori frumoase! Doamne, ține mult Explozia aceasta de culoare, Prin care se întâmplă să ascult Cum sufletul se-ngână cu o floare. Mai lasă-le și-ntârzie cu ploi Peste postata asta de natură, În care-a fost să nimerim și noi Și să privim cu sufletul la gură. Cum ultimele albine cară-n stup O miere întomnată și-amăruie, Cum frunzele de la copaci se rup, Cum urcă-n cer aroma de gutuie. Și cum țăranii trag la teasc umplând Cu chiote deșertul pan' la lună Și cum perechi se-nvolbură crezând Că fi-vor pentru-o viață împreună. Acoperă cu flori, o, tu, cel sfânt, Și depărtat în veci de-acestea toate Să simtă că trăit-au pe pământ Și că-au gustat un pic din libertate. Oamenii ăștia, apăsați de nori De griji, de îndoieli, de infuzorii, Primiți cu flori și petrecuți cu flori Și neînțelegând lumina florii. Ce flori frumoase! Am să mor aici, Într-o astfel de toamnă-ntârziată, Printre căzute frunze și furnici, La cap cu-o crizantemă-ndoliată.