Se lasa un abur de dor peste munți, Se-aude o lina cântare, Pe albe zapezi trec calugari carunți Şi ochii lor ard de credința sub frunți La Putna lui Ştefan cel Mare. Alunec încet peste dalele reci, Ma-nec într-o ruga amara, Dar duhu-i ce nu are moarte în veci, Şi nici poticnire prin capete seci, Ma-ntreaba ce este în țara. Se zbate-ntrebarea pe-arzânde faclii, Ma reazem de cripta-mparata, Ma reazem cu-o lume de suflete vii, Şi spun cu durerea iubirii dintâi Ca țara nu e ca odata. Ca zimbru-i gonit din blazonul divin, Şi trage prin mirişte carul, Ca frații de-o mama aparte se țin Şi sângele lor declarant e strain, Fiindca e altul hotarul. Ca dupa ce neamul a fost razlețit, Şi limba o alta se face, Ei bine, dar verbul nu-i chip de robit, Ca-atunci împotriva lui Domnu-ai pornit, Ca-n verb însuşi spiritul zace. Spun toate acestea tacând încordat Şi sfinții-i privesc cu mirare, Şi-n asta tacere, mareț, sacadat, Se-aude prin seara cum clopote bat La Putna lui Ştefan cel Mare. Prelung bat, şi aspru, şi tânguitor, Se varsa pe deal şi pe vale Şi-aşa ți se pare, prin sunetul lor, Ca Ştefan vesteşte: nu moare-un popor, Vândut de mişei pe parale. Popor ce de veacuri s-a statornicit Pe munții, pe vaile-aceste, De ce a fost dus, ridicat, nimicit Cu nodul la gura şi lațul la gât? – Din simpla pricina ca este. Popor de pastori, de plugari, de naieri Va fi pe aice şi mâine, Ca cine-a trecut prin atâtea-ncercari, De drag pentru țara, gasi-va puteri Sa mânce doar apa şi pâine. Bat clopote tare, de vuie-n Cuvânt Neînduplecata-ntrebare: Sînt doua popoare cu acelaşi cuvânt? Un singur popor e cu-acelaşi mormânt – La Putna lui Ştefan cel Mare!