Se lasă un abur de dor peste munți, Se-aude o lină cântare, Pe albe zăpezi trec călugări cărunți Şi ochii lor ard de credință sub frunți La Putna lui Ştefan cel Mare. Alunec încet peste dalele reci, Mă-nec într-o rugă amară, Dar duhu-i ce nu are moarte în veci, Şi nici poticnire prin capete seci, Mă-ntreabă ce este în țară. Se zbate-ntrebarea pe-arzânde făclii, Mă reazem de cripta-mpărată, Mă reazem cu-o lume de suflete vii, Şi spun cu durerea iubirii dintâi Că țara nu e ca odată. Că zimbru-i gonit din blazonul divin, Şi trage prin mirişte carul, Că frații de-o mamă aparte se țin Şi sângele lor declarant e străin, Fiindcă e altul hotarul. Că după ce neamul a fost răzlețit, Şi limba o alta se face, Ei bine, dar verbul nu-i chip de robit, Că-atunci împotriva lui Domnu-ai pornit, Că-n verb însuşi spiritul zace. Spun toate acestea tăcând încordat Şi sfinții-i privesc cu mirare, Şi-n astă tăcere, măreț, sacadat, Se-aude prin seară cum clopote bat La Putna lui Ştefan cel Mare. Prelung bat, şi aspru, şi tânguitor, Se varsă pe deal şi pe vale Şi-aşa ți se pare, prin sunetul lor, Că Ştefan vesteşte: nu moare-un popor, Vândut de mişei pe parale. Popor ce de veacuri s-a statornicit Pe munții, pe văile-aceste, De ce a fost dus, ridicat, nimicit Cu nodul la gură şi lațul la gât? – Din simpla pricină că este. Popor de păstori, de plugari, de naieri Va fi pe aice şi mâine, Că cine-a trecut prin atâtea-ncercări, De drag pentru țară, găsi-va puteri Să mânce doar apă şi pâine. Bat clopote tare, de vuie-n Cuvânt Neînduplecata-ntrebare: Sînt două popoare cu acelaşi cuvânt? Un singur popor e cu-acelaşi mormânt – La Putna lui Ştefan cel Mare!