Magul
Poetului Grigore Vieru
În brazi, în dulcea pulbere de luna,
Pe urmele lasate-acum o clipa,
Eliberat, ca dupa o furtuna,
Astralul chip al lui se înfiripa.
Tot mai desprins de fruntea sa, de mîna,
De ochii care mai pastreaza plînsul,
Se limpezeste-aproape, caci lumina
Ca o durere-a sagetat printr-însul.
Tremurator pe firele de iarba,
De neatins ca tot ce e visare,
Se-ndeparteaza-ncet si ca o oarba,
Cît umbra-i se mai zbuciuma-n carare.
Nu-l arde, Doamne!.. Poate ca anume
Aici, în asta clipa ni se-arata
Ceva din tine calator prin lume
De-atîtea ori si parca niciodata !
E magul... cine-ar mai putea sa cheme
Acea putere tainica-n cuvinte,
Si sa se nasca-asa, din vreme-n vreme,
Si ca-a murit sa nu-si aduca-aminte...
Înapoi