Poetului Grigore Vieru În brazi, în dulcea pulbere de lună, Pe urmele lăsate-acum o clipă, Eliberat, ca după o furtună, Astralul chip al lui se înfiripă. Tot mai desprins de fruntea sa, de mîna, De ochii care mai păstrează plînsul, Se limpezește-aproape, căci lumina Ca o durere-a săgetat printr-însul. Tremurător pe firele de iarbă, De neatins ca tot ce e visare, Se-ndepărtează-ncet și ca o oarbă, Cît umbra-i se mai zbuciumă-n cărare. Nu-l arde, Doamne! Poate că anume Aici, în astă clipă ni se-arată Ceva din tine călător prin lume De-atîtea ori și parcă niciodată! E magul... cine-ar mai putea să cheme Acea putere tainică-n cuvinte, Și să se nască-așa, din vreme-n vreme, Și că-a murit să nu-și aducă-aminte...