Nu anii trec, ci sufletul încearcă Uitarea pentru a se ține minte Și nu ne naștem, nu murim, ci parcă Ne tot zidim ființa prin cuvinte. Atât de gingaș se înclină floarea Spre-o fulguire-a gândului ce suie, Tu nu o simți și nu poți ști că starea I-a dat nuanța verde-amăruie. Și orice gând al nostru în natură Simțit e și văzut e la culoare De-această frunză, fluture, faptură, De-aceste-alcatuiri nevorbitoare. De-aceea dacă este drept poetul Cu-atât îi stau mai multe în putere Și firea s-o preschimbe cu încetul, Și să renască iarăși tot ce piere. De-aceea când a fost să i se-ntâmple Vreun rău voit, clipa căzu fatală, Căci locu-i cu nimica nu se împle Și veacuri zeci cerut-au socoteală. Nu anii trec, ci tu de duci din soartă, Nu tu rămâi, ci-o parte-a ta mai bună, O taina ce prin lume te mai poartă Și scapără ca aurul sub lună.