Nu anii trec, ci sufletul încearca Uitarea pentru a a se tine minte Si nu ne nastem, nu murim, ci parca Ne tot zidim fiinta prin cuvinte. Atât de gingas se înclina floarea Spre-o fulguire-a gândului ce suie, Tu nu o simti si nu poti sti ca starea I-a dat nuanta verde-amaruie. Si orice gând al nostru în natura Simtit e si vazut e la culoare De-aceasta frunza, fluture, faptura, De-aceste-alcatuiri nevorbitoare. De-aceea daca este drept poetul Cu-atât îi stau mai multe în putere Si firea s-o preschimbe cu încetul, Si sa renasca iarasi tot ce piere. De-aceea când a fost sa i se-ntâmple Vreun rau voit, clipa cazu fatala, Caci locu-i cu nimica nu se împle Si veacuri zeci cerut-au socoteala. Nu anii trec, ci tu de duci din soarta, Nu tu ramâi, ci-o parte-a ta mai buna, O taina ce prin lume te mai poarta Si scapara ca aurul sub luna.