De-am să mă trec de aici ca un cântec pe-o vreme vrăjit De pădure, câmpie, de munte și mare albastră, Pentru-acest drag popor care-n sângele său m-a primit Mai deschid o fereastră. Spere-o întindere vastă, în care, cântând, am născut Gânditoare coloane, cristalice zări de simțire, Din văzute visări s-a-nălțat templul meu nevăzut Ce se cheamă iubire. Se-aud pași înfundați, cineva, sprijinit de ușori, Mă străpunge cu văzul... ah, soarta e la datorie! – Mai îngăduie – spun – și sloboade-mi măcar rareori Câte o bucurie. Ca pe ultimul ceas orice zi s-o-mplinesc m-am zorit Și-n dureri călăuză nicicând n-am ales viclenia – Mielul n-ajunge lup, omul n-ajunge porc – am gândit – Ne trăim obârșia. Dar când ceasul acel nemișcării m-a dat pe pământ Prin fereastra deschisă spre-a sinelui pură oglindă Pentru-acest drag popor va lăsa o potecă de vânt Lira mea fulgerândă.