Când a intrat poetul în cetate, toți s-au simțit atacați de ceva neînțeles, deși el nu făcea alta, decât răspândea în juru-i o dulce melancolie. Fusese pe munții de lumină, vorbise în imagini cu trăitorii de acolo, voise chiar să ramâna acolo. Printre ei se simțea în largul său, dar trebuia, mai întâi, să moară acasă. Și iată, întors acasă, îi erau dragi oamenii, îi mușca dorul de trăitorii luminați și răspândea în juru-i o dulce melancolie. Mergea și tăcea, surâzând ca sieși, ca celor întâlniți în cale, răspândind în juru-i, necontenit, o pătrunzătoare, dulce melancolie. - Se pare că e trist - a zis cineva. - E melancolic, a răspuns altcineva. - Melancolia e fiica tristeții, a zis încă altcineva. - S-ar putea să ne contamineze copii, să-i ferim de el, a zis unul. - Să-l gonim cât mai grabnic din cetate, a răspuns altul. - Cetatea care se ferește de poeți și-i gonește, este o cetate slabș, a zis încă un altul. - Atunci să-l lăsăm în pace? au întrebat toți. - Să-l lăsăm în pace, au răspuns toți, și s-au împrăștiat pe la casele lor. Iar poetul a mers tăcut, răspândind în tot orașul o dulce melancolie, s-a ridicat pe zidul cetății, răspândind în tot văzduhul o dulce melancolie, a împins zeci de oști înarmate până în dinți, răspândind în lume o dulce melancolie, a învăluit locul de baștină cu nemurirea sa, răspândind în ceruri o dulce melancolie...