Când a intrat poetul în cetate, toti s-au simtit atacati de ceva neînteles, desi el nu facea alta, decât raspândea în juru-i o dulce melancolie. Fusese pe muntii de lumina, vorbise în imagini cu traitorii de acolo, voise chiar sa ramâna acolo. Printre ei se simtea în largul sau, dar trebuia, mai întâi, sa moara acasa. Si iata, întors acasa, îi erau dragi oamenii, îi musca dorul de traitorii luminati si raspândea în juru-i o dulce melancolie. Mergea si tacea, surâzând ca siesi, ca celor întâlniti în cale, raspândind în juru-i, necontenit, o patrunzatoare, dulce melancolie. - Se pare ca e trist, - a zis cineva. - E melancolic, -a raspuns altcineva. - Melancolia e fiica tristetii, - a zis înca altcineva. - S-ar putea sa ne contamineze copii, sa-i ferim de el, - a zis unul. - Sa-l gonim cât mai grabnic din cetate, - a raspuns altul. - Cetatea care se fereste de poeti si-i goneste, este o cetate slaba, - a zis înca un altul. - Atunci sa-l lasam în pace ? – au întrebat toti. - Sa-l lasam în pace, - au raspuns toti, si s-au împrastiat pe la casele lor. Iar poetul a mers tacut, raspândind în tot orasul o dulce melancolie, s-a ridicat pe zidul cetatii, raspândind în tot vazduhul o dulce melancolie, a împins zeci de osti înarmate pâna în dinti, raspândind în lume o dulce melancolie, a învaluit locul de bastina cu nemurirea sa, raspândind în ceruri o dulce melancolie…