Tristetea mea n-are numar, E una cuprinzatoare- Tulpina ramasa-n umbra Sub frunza scaldata-n soare. Adesea trecand senina Printre luminoase fete Eu simt cum tacut m-ajunge Prietena mea, Tristete. Si nu ca ar ura pamantul Sau m-ar departa de stele, Ea umple cu-a ei prezenta Tot spatiul vietii mele. Ea, parca-nfricosatoare, Din tot ce-i mai gingas vine Din dorul meu pentru frate, Din dragoste pentru tine. O, cum sa ii spun sa plece, S-o smulg cum ai smulge un dinte Cand printe-ndoielnice-obarsii Ea are origini sfinte. O, cum sa ii spun sa treaca Sa-si caute-o alta suflare, Cand ea intre mine si mediu Asterne un val de-aparare. Tacuta, supusa, blanda, Precum o esarfa pe umar. Ea-ntruna imi aminteste Ca n-are in lume numar. Mareta, solemna, grava Neinduplecata la glume, De unde sa-i iau, cand nu sunt Cei ce mi-au fost dragi pe lume. De ma veti vedea-nsingurata Prin parcuri, prin sali , prin piete, Sa nu credeti, alaturi merge Prietena mea, Tristete.