Tristețea mea n-are număr, E una cuprinzătoare - Tulpina rămasă-n umbră Sub frunza scăldată-n soare. Adesea trecând senină Printre luminoase fețe Eu simt cum tăcut m-ajunge Prietena mea, Tristețe. Și nu că ar urî pământul Sau m-ar depărta de stele, Ea umple cu-a ei prezență Tot spațiul vieții mele. Ea, parcă-nfricoșătoare, Din tot ce-i mai gingaș vine Din dorul meu pentru frate, Din dragoste pentru tine. O, cum să îi spun să plece, S-o smulg cum ai smulge un dinte Când printe-ndoielnice-obârșii Ea are origini sfinte. O, cum să îi spun să treacă Să-și caute-o altă suflare, Când ea între mine și mediu Așterne un val de-apărare. Tăcută, supusă, blândă, Precum o eșarfă pe umăr. Ea-ntruna îmi amintește Că n-are în lume număr. Măreață, solemnă, gravă Neînduplecată la glume, De unde să-i iau, când nu sunt Cei ce mi-au fost dragi pe lume. De mă veți vedea-nsingurată Prin parcuri, prin săli, prin piețe, Să nu credeți, alături merge Prietena mea, Tristețe.