Am zăbovit în ceață și în vînt Pîna să-mi capăt trupul pe pamînt, Pînă să mă întreb: Au, cine sînt? Venit din partea crudului Ereb, Ar trebui nimic să nu întreb, Măcar de ce și luna are gheb? Dar aspirînd stângaci către un rai Eden, pre nume, unde nu e grai Dar vezi și-auzi ce ai și ce nu ai... Oricum o fi, mă văd printre pitici, De-acu în mine dau mereu c-un bici Toți proștii, că-s cam singur pe aici. Singurătatea mea nu-i boală grea, Și eu nicicui n-o pot împrumuta, Cînd viii mulți se scutură de ea. De morți nu zic nimic, pentru că știu – Că fiecare-i singur în sicriu, Cînd prea devreme sau cînd prea tîrziu... Am zăbovit în vînt și ceață eu, Singurătatea mi-a fost ghid mereu Să fiu cu el, cu bunul tatăl meu. La fel de singur stat-am în genunchi La fel ca mielul capu-am pus pe trunchi Și am primit puteri pînă-n rărunchi.