Când seara pe vai se asterne un abur subtire, O clipa doar, Doamne, mai daruie-mi de fericire. Mai lasa pe fruntea-mi plecata, pe ziua fugara Sa-ntârzie înca oleaca lumina de seara... Lumina aceasta tacuta, si moale, si calda, În care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scalda, Lumina aceasta sonora si fara cuvinte, Care de o tara astrala mi-aduce aminte. Mai lasa, o Doamne, sa-ntârzie lina si sfânta Pe tot ce în juru-mi cuvânta si ce nu cuvânta, Pe casa, pe masa, pe sare, pe coltul de pita, Pe fata poporului nostru de griji înasprita. Pe munte, pe mare, pe pietre cazute din salba: Hotinul, Cozminul, Chilia, Cetatea cea Alba! Pe vrere, pe stare, pe unda, pe dorul de Tine, Pe versul poetului care mereu si-apartine, Pe cinste, credinta, speranta, pe singuratate, Pe file din care adie a eternitate. Când seara un abur subtire pe vai se pogoara, Mai lasa-ne, Doamne, o clipa lumina de seara, Mai lasa sa-ntârzie-oleaca aceasta minune Pe temple înalte, pe socluri, pe cripte strabune, Pe vatra-mi de-acasa, pe lutul cu oase dragi mie, Pe viata în care gustat-am prea rar bucurie. Pe locu-mi sub soare, în care cad corbii în smocuri, Pe haina-mi trupeasca, cârpita de-acum pe alocuri, Pe plinul iubirii de oameni si groapa din cale, Pe marile daruri si blândele mâini ale Tale, Pe ora în care, sfârsita, alunec în transa, Pe gândul ca înca si dupa mai este o sansa.