Când seara pe văi se așterne un abur subțire, O clipă doar, Doamne, mai dăruie-mi de fericire. Mai lasă pe fruntea-mi plecată, pe ziua fugară Să-ntârzie încă oleacă lumina de seară... Lumina aceasta tăcută, și moale, și caldă, În care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scaldă, Lumina aceasta sonoră și fără cuvinte, Care de o țară astrală mi-aduce aminte. Mai lasă, o Doamne, să-ntârzie lină și sfântă Pe tot ce în juru-mi cuvântă și ce nu cuvântă, Pe casă, pe masă, pe sare, pe colțul de pită, Pe fața poporului nostru de griji înăsprită. Pe munte, pe mare, pe pietre căzute din salbă: Hotinul, Cozminul, Chilia, Cetatea cea Albă! Pe vrere, pe stare, pe undă, pe dorul de Tine, Pe versul poetului care mereu și-aparține, Pe cinste, credință, speranță, pe singurătate, Pe file din care adie a eternitate. Când seara un abur subțire pe văi se pogoară, Mai lasă-ne, Doamne, o clipă lumina de seară, Mai lasă să-ntârzie-oleacă această minune Pe temple înalte, pe socluri, pe cripte străbune, Pe vatra-mi de-acasă, pe lutul cu oase dragi mie, Pe viața în care gustat-am prea rar bucurie. Pe locu-mi sub soare, în care cad corbii în smocuri, Pe haina-mi trupească, cârpită de-acum pe alocuri, Pe plinul iubirii de oameni și groapa din cale, Pe marile daruri și blândele mâini ale Tale, Pe ora în care, sfârșită, alunec în transă, Pe gândul că încă și după mai este o șansă.