S-a lăsat toamna, dragostea mea, o auzi, Atingând cu răceala-i partea noastră de viață, Apărându-mi privirea de ochii tăi cruzi Cu fuioare de ceață. A pălit verdele, crângul e mai sărac, De mult ce-am ars departe-s de tine c-un veac, Deși trăim într-o clipă. S-a lăsat toamna, dragostea mea, mai domol Se mișcă apa sub vraful de frunze căzute, Sufletul meu, credulul, de tine e gol. Presimțirea se-ascute. Mai flutură niște aripi printre copaci, Chipul tău se dezvăluie sub un cort de tăcere S-a lăsat toamna dragostea mea, ce te faci Cu atâta vedere? Te cunosc totuși mai bine decât s-ar părea Orice cuvânt își sapă în mine traiectorie, S-a lăsat toamna, ce te faci, dragostea mea, Cu atâta memorie? S-a lăsat toamna, dragostea mea, în sfârșit, Atinsă mă simt și eu de-a ei răsuflare Vin de parcă mă duc, plec de parcă-am venit C-un surplus de visare.