Voi, pajiști, ape sfinte în senina Suflare ce mă umple nesecată, Și cînd n-ați fi, de m-ar ierta lumina, Mi-ar sta-n puteri să vă mai nasc o dată. Și păsări, voi, și vietăți mirate, Țîșnind în soare din pădurea sumbră, Mi-ar sta-n puteri să vă mai nasc pe toate, De m-ar ierta lumina că am umbră. Ar fi de-ajuns o vorbă și-ar desparte Bine de rău și raza de himeră, Căci e ceva în pieptu-mi fără moarte Și e o sferă, Doamne, e o sferă! Din zeci de părți deodată și întruna O am văzut, văzîndu-mă pe mine, De parcă văzul și văzutu-s una Și tot ce e de veci îmi aparține. Ah, și pe tine, dragule, te-aș naște, Sfera cum sînt de viață dătătoare, Dar vine umbra și mă recunoaște, Și iar mă rog luminii de iertare.