La ruga mea a început sa ninga cumplit, La ruga mea vântul şi-a adunat puterile toate, La ruga mea spulbera-va numaidecât Peste singuratate. Spulbera-va, o da, printre arbori trece-un fior, Şoapta mea ajuns-a în porțile cerului, plina, Înalțând o coloana infinita de dor Cu rostirea latina. Vine ninsoarea ba dinspre mare spre munți, Ba dinspre munți se îndreapta spre apele-albastre, Prosoape lungi de omat fac râvnitele punți Între davele noastre. Vântul învolbura fulgii ca un apucat Casa, om câine – o hora par învârtejita, Doamne, de spulberu-acesta atât m-am rugat, Încât sînt fericita. Spulbera… fulgii îmi intra în ochi şi în gât, Nebanuind ce miracol le este pricina, Spulbera la ruga mea şi eu nu sînt decât O poeta latina. Ce faci, tu dragule, când ne învolbura-aşa? Stai lânga geam şi gândeşti ca la cald e mai bine – Cine prin spulberu-acesta ma va cauta E de-o lege cu mine.