La ruga mea a început să ningă cumplit, La ruga mea vântul şi-a adunat puterile toate, La ruga mea spulbera-va numaidecât Peste singurătate. Spulbera-va, o da, printre arbori trece-un fior, Şoapta mea ajuns-a în porțile cerului, plină, Înalțând o coloană infinită de dor Cu rostirea latină. Vine ninsoarea ba dinspre mare spre munți, Ba dinspre munți se îndreaptă spre apele-albastre, Prosoape lungi de omăt fac râvnitele punți Între davele noastre. Vântul învolbură fulgii ca un apucat Casa, om câine – o horă par învârtejită, Doamne, de spulberu-acesta atât m-am rugat, Încât sînt fericită. Spulberă... fulgii îmi intră în ochi şi în gât, Nebănuind ce miracol le este pricina, Spulberă la ruga mea şi eu nu sînt decât O poetă latină. Ce faci, tu dragule, când ne învolbură-aşa? Stai lângă geam şi gândeşti că la cald e mai bine – Cine prin spulberu-acesta mă va căuta E de-o lege cu mine.