Fratelui Leonard Ma-nvinge primavara cu-al ei zor De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace, Ce simplu-ar fi sa cad lînga-un izvor Din Capriana, sa visez a pace. Ce simplu-ar fi, daca n-as fi cum sînt – Un grav refuz la patimi trecatoare, Pentru cei ordinari de pe pamînt Si dragostea aproape-i o teroare. Eu sufar astazi pentr-un ordinar Ce-si salta-o reputatie precara, Dar cum iubirea e din cer un dar, Ma-nvinge asta verde primavara. Totul e verde-n fata mea si tot Impune bucurie, nu durere, Iar eu ma duc, precum se duse Lot, Sodoma si Gomora-s în putere. Eu merg pe-un drum ce nu se-arata lent, În urma-mi sarea arde orice stare, În urma-mi pe-acest drum incandescent Rasar doar monumente mari de sare. Ma-nvinge primavara cu-al ei zor De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace, Ce simplu-ar fi sa cad lînga-un izvor Din Capriana, sa visez a pace. Ce simplu-ar fi, daca-as trai cumva Mai altfel, mai supus, mai cu momentul, Dar eu nu pot, si toata viata mea E-o lacrima ce-si curge monumentul. Si merg, si merg, tot merg în infinit, Si sufletul nu-mi las nici într-o gara, Merg catre-un frate-al meu cel mai iubit În cea mai verde-n lume primavara. Merg catre-un frate-al meu dinspre-un pustiu De stare, de gîndire, de candoare, Merg catre-un mort mai viu ca orice viu Care ma-asteapta ca pe-o sarbatoare! Ramîi cu bine, lume, si ramîi Cu o enorma, groaznica rusine, Ca de la ziua ta, din cea dintîi, Poetii nu avura loc în tine. Ramîi si tu, biet traitor sub vremi, Ce m-ai tradat dintr-o tocmeala-a pietii, Ce primavara, Doamne, de te temi Ca dai în Dumnezeu, lovind poetii! Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamati, Ei, cei raniti, cîntat-au chiar si rana, Ah, de-am sa mor, va rog sa ma-ngropati Sub un stejar, din dor, la Capriana.