Fratelui Leonard Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace, Ce simplu-ar fi să cad lîngă-un izvor Din Căpriana, să visez a pace. Ce simplu-ar fi, dacă n-aș fi cum sînt – Un grav refuz la patimi trecătoare, Pentru cei ordinari de pe pămînt Și dragostea aproape-i o teroare. Eu sufar astăzi pentr-un ordinar Ce-și saltă-o reputație precară, Dar cum iubirea e din cer un dar, Mă-nvinge astă verde primavară. Totul e verde-n fața mea și tot Impune bucurie, nu durere, Iar eu mă duc, precum se duse Lot, Sodoma și Gomora-s în putere. Eu merg pe-un drum ce nu se-arată lent, În urmă-mi sarea arde orice stare, În urmă-mi pe-acest drum incandescent Răsar doar monumente mari de sare. Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace, Ce simplu-ar fi să cad lîngă-un izvor Din Capriana, să visez a pace. Ce simplu-ar fi, dacă-aș trăi cumva Mai altfel, mai supus, mai cu momentul, Dar eu nu pot, și toată viața mea E-o lacrimă ce-și curge monumentul. Și merg, și merg, tot merg în infinit, Și sufletul nu-mi las nici într-o gară, Merg către-un frate-al meu cel mai iubit În cea mai verde-n lume primăvară. Merg către-un frate-al meu dinspre-un pustiu De stare, de gîndire, de candoare, Merg către-un mort mai viu ca orice viu Care mă-asteaptă ca pe-o sărbătoare! Ramîi cu bine, lume, și rămîi Cu o enormă, groaznică rușine, Că de la ziua ta, din cea dintîi, Poeții nu avură loc în tine. Rămîi și tu, biet trăitor sub vremi, Ce m-ai trădat dintr-o tocmeală-a pieții, Ce primavară, Doamne, de te temi Că dai în Dumnezeu, lovind poeții! Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamați, Ei, cei răniți, cîntat-au chiar și rana, Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropați Sub un stejar, din dor, la Capriana.