De când mi-aflai dublura, mi-s gesturile noi, Ea nu contemplă-amurgul cu ochii reci şi goi, Mai mult decît atîta: în fiecare zi Ea vede tot ce este şi nu ce pare-a fi. Cum rataceşti vreodată, cuprins de-un straniu joc, O poți zări în Piața Diolei, lîngă foc. Stă ascultînd atentă, cu capu-n palme dus, Prea palida cădere a razelor de sus Şi nu-nțelegi, te-aşteaptă să vii de undeva Şi simte că te-apropii cu sufletul de ea, Ori vrea să pleci aiurea... şi poate-ai face-un pas, De n-ar opri mişcarea cu cert reproş în glas: Tu crezi, de ți-ar fi drumul doar pentru visuri mici, M-ai fi văzut vreodată, m-ai fi găsit aici? Apleacă-ți fruntea-n flăcări şi ia, cît poți lua, E focul veşniciei, Diola-i piața mea! ...Cobori uitat privirea şi când o-ntorci mai larg, Vezi fața că-i tresare şi pletele-i se sparg În aspre, lungi şuvoaie, sunînd ciudat de stins... Nu-ți mai ajunge pieptul să strigi că eşti învins, Că propia-ți substanță te-aruncă, geme, vine. Alergi - stăpîn pe-o lume, rămîi - topit de sine.