De mult nu ştiu de bucurii, Nu ştiu cobor sau urc pe trepte, Nu-aştept nimic de la cei vii, Cei morţi n-au dreptul să m-aştepte. Şi-aşa, se zice că trăiesc, Mai merg sub lună şi sub soare, Copacii încă mai foşnesc Inima încă mă mai doare. Toată în lucru şi în drum Cu zile, nopţi înghesuite Privesc cu resemnare cum Cotidianul mă înghite. Totuşi nu plâng decât subit De la vreun vers, de frumuseţe Încolo îmi e trist cumplit, Încolo-i mare de tristeţe. Tristeţe dură soră, sora mea, De lume şi de sihăstrie, Astfel cum sunt, zău nu m-aş vrea Chiar personaj de tragedie. Totu-i cum pare-a fi mereu, Deşi cum estele ne leagă La ce-ar şti alţii chinul meu, Totuna n-au să-l înţeleagă. Dar ei, acei din ceruri, sus, Ei înţeleg şi ştiu prea bine Ce am pe umere de dus Şi ce-o să se întâmple mâine.