Sînt om, mă aflu între bine-rău, Bate un vînt prin crengi și cade greu Pe greul chin al sufletului meu. Dar, om fiind, eu știu că am un drept Să nu mă iau cu proștii toți în piept, Să-ascult sămașul care-i înțelept. Or, cum sămași prea înțelepți nu sînt, Mă pomenesc: sînt singur pe pămînt Mă sprijin doar de vînt, numai de vînt. Ce vînt ciudat, îmi spun, cum este el, Se-aseamănă cu un copil rebel Ce vrea să schimbe diavolul în miel. Și îmi mai spun - ce sprijin mi s-a dat? Ghivecele cu flori le-a dărîmat, În casa mea e vîntul împărat. Umbla din loc în loc, printre chirpici, Sparge un geam, mai sperie pisici, Da de-nțeles, că nu-i chiar de pe-aici. O, vîntule, de unde-oi fi venind? Dai buzna-n casa mea învîlvorînd Tot aerul și aburul de gînd. Tot bați și bați cumplit, de parcă strechi; De-acu m-ai asurzit și de urechi, Trezind în mine amintiri străvechi. Pe cînd eram în al nelumii cer, Pe cînd eram o rază de-adevăr Și-n jur cădeau gingașe flori de măr. O, vîntule din tandru cunoscut, Eu n-am fost om, un ochi ce a văzut Edenul cel pe care l-am pierdut. Acum sînt om pe Terra, dar mereu, Simt, vînt, cum sufli ca și Tatăl meu, Tatăl dintîi ce-i Însuși Dumnezeu.