Sînt om, ma aflu între bine-rau, Bate un vînt prin crengi si cade greu Pe greul chin al sufletului meu. Dar, om fiind, eu stiu ca am un drept Sa nu ma iau cu prostii toti în piept, Sa-ascult samasul care-i întelept. Or, cum samasi prea întelepti nu sînt, Ma pomenesc: sînt singur pe pamînt Ma sprijin doar de vînt, numai de vînt. Ce vînt ciudat, îmi spun, cum este el, Se-aseamana cu un copil rebel Ce vrea sa schimbe diavolul în miel. Si îmi mai spun, - ce sprijin mi s-a dat? – Ghivecele cu flori le-a darîmat, În casa mea e vîntul împarat. Umbla din loc în loc, printre chirpici, Sparge un geam, mai sperie pisici, Da de-nteles, ca nu-i chiar de pe-aici. O, vîntule, de unde-oi fi venind? – Dai buzna-n casa mea învîlvorînd Tot aerul si aburul de gînd. Tot bati si bati cumplit, de parca strechi; De-acu m-ai asurzit si de urechi, Trezind în mine amintiri stravechi. Pe cînd eram în al nelumii cer, Pe cînd eram o raza de-adevar Si-n jur cadeau gingase flori de mar. O, vîntule din tandru cunoscut, Eu n-am fost om, un ochi ce a vazut Edenul cel pe care l-am pierdut. Acum sînt om pe Terra, dar mereu, Simt, vînt, cum sufli ca si Tatal meu, Tatal dintîi ce-i însusi Dumnezeu.