A fost cândva pământul nostru straveziu ca apele de munte-n toate ale sale, în sine îngănând izvodul clar şi viu. S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale, de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu. Aceast-a fost când o sălbatică risipă de frumuseţi prilej dădu întâia oară păcatului să-şi facă pe sub arbori cale? Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară, ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă, cu morţii săi zâmbind, se face străveziu. Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci, arzând se văd minuni - prin lutul purpuriu.