Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare. Străin zâmbind, vrăjit suind, în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare. Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind, câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund. De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt ochii plini, de umblat umblu ca fiecare: când vinovat pe coperişele iadului, când fără păcat pe muntele cu crini. Închis în cercul aceleiaşi vetre fac schimb de taine cu strămoşii, norodul spălat de ape subt pietre. Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult în mine cum se tot revarsă poveştile sângelui uitat de mult. Binecuvânt pânea şi luna. Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna. Cu cuvinte stinse în gură am cântat şi mai cânt marea trecere, somnul lumii, îngerii de ceară. De pe-un umăr pe altul tăcând îmi trec steaua ca o povară.