Tinere care mergi prin iarba schiţului meu, mai este mult pân-apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodata cu şerpii striviţi în zori de ciomegele ciobanilor. Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei? Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei? Viaţa mea a fost tot ce vrei, câteodată fiara, câteodată floare, câteodată clopot-ce se certa cu cerul. Azi tac aici, şi golul mormântului îmi sună în urechi ca o talangă de lut. Aţtept în prag răcoarea sfârşitului. Mai este mult? Vino, tinere, ia ţărâna în pumn şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin. Botează-mă cu pământ. Umbra lumii îmi trece peste inima.