Din cer a venit un cântec de lebădă. Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseţi desculţe peste muguri. Şi pretutindeni îl aud eu şi tu. Călugării şi-au închis rugăciunile în pivniţele pământului. Toate-au încetat murind sub zăvor. Sângeram din mâni, din cuget şi din ochi. În zadar mai cauţi în ce-ai vrea să crezi. Ţărâna e plină de zumzetul tainelor, dar prea e aproape de călcâie şi prea e departe de frunte. Am privit, am umblat, şi iată cânt: cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin? Cineva a-nveninat fântânile omului. Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile în apele lor. Şi-acuma strig: O, nu mai sunt vrednic Să trăiesc printre pomi şi printre pietre. Lucruri mici, lucruri mari, lucruri sălbatice - omorâţi-mi inima!